Scadența (1)

Zilele trecute, o jună reporteriță isteață și cu aplomb, cu operatorul după ea, m-a invitat să depăn amintiri despre… Constantin Dăscălescu. Pentru cine nu știe: Dăscălescu a fost prim-ministrul lui Ceaușescu. Cu siguranță, întrebarea a fost izvodită de vreun vârstnic comanditar de la studioul central, fătuca n-avea cum și ce să știe de demnitarii care au părăsit spațiul public în anul nașterii dumisale. A rămas foarte surprinsă când i-am spus că socrul meu, Gatea Panait, este înmormântat de zeci de ani în cimitirul Mănăstirii Căldărușani și că pe fostul prim-ministru l-am zărit de aproape doar la televizor. Zvonul cu „ginerică” a circulat insistent în epocă, când se căutau explicații conforme cu morala vremii pentru justificarea carierei celor (prea) tineri.
Am continuat discuția (operatorul filma – cine știe, poate „scap” ceva) și am constatat încă o dată că mai mult decât de zvonuri, banalități și aproximații privind „epoca de aur”, reprezentanta tinerei generații habar n-avea. Nu-i cazul s-o învinuim: de unde să știe? Culpabili sunt mai degrabă cei din generația mea, „oameni care tac” (cum suna titlul unei piese calpe), evitând nu numaidecât să inculpe ori să disculpe, dar barem să ofere bruma de informații lipsă din tabloul blurat al unei jumătăți de secol din viața românilor. Cu alt prilej, venind vorba despre teatru, din nou o gazetăriță (ele par a fi vectorii unui interes întemeiat mai degrabă pe zvonistică și factologie cu coloratură mondenă) a exclamat: „A, Teatrul Național din Iași? Acolo făceați sicrie?” Cam atât pare să fi reținut din adevărata dramă trăită de instituțiile de spectacole din România, lăsate brusc fără subvenția care, pretutindeni în lume, îngăduie viața scenei.
Cum cei care au trăit urmările ineptei tentative de asasinat cultural sunt tot mai puțini și, pare-se, nu tocmai aplecați spre confesiuni lămuritoare, încerc să detaliez cât de cât, mai ales că, la Iași, m-am aflat în centru acestui real tsunami instituțional. Ciudat: astăzi, nici actorii nu par (ori, cu bună știință, nu vor) să-și reamintească anii de restriște: ce-a fost a fost, ducă-se! Cele rele, să se spele! Nu făceam sicrie la Iași – de altfel, ar fi fost și imposibil ca un atelier de tâmplărie cu doi lucrători să susțină financiar ditamai Teatrul cu aproape 200 de salariați, acoperind și cheltuielile de montare, onorariile, utilități etc., etc. – dar Teatrul „Vasile Alecsandri”, procopsit cu așa-numita „Administrație comună”, era obligat să gestioneze administrativ atât Naționalul, cât și Opera, Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” și Teatrul de la Suceava, astfel trebuind să-și ia asupră-i bună parte din responsabilitatea depășirii unui moment ce primejduia funcționarea unor instituții etalon, de tradiție și cu meritat prestigiu. „Administrația comună” a constituit subiectul unei teze bucureștene de doctorat, mult agreată de „Cabinetul 2”, întrucât dădea iluzia că s-ar obține diminuarea numărului de posturi funcționărești și, implicit, micșorarea cheltuielilor. În fapt, s-a întâmplat taman de dos, dar asta-i o discuție ce merită reluată cu alt prilej. Mecanismul contabilicesc astfel imaginat era de o absurditate de neimaginat: exista un singur cont bancar, din care aveau egală permisiune să dispună plăți fiecare dintre cei patru directori. Teoretic, luau leafa, din contul general știrb și pirpiriu, salariații instituției al cărui director ajungea, dimineața, primul la bancă; practic, nimeni n-a avut obrazul să înhațe din agoniseala altuia, dar s-a creat un etern izvor de frustrare și suspiciuni, câtă vreme Teatrul Național plătea 100% din salarii, iar Filarmonica, 20%. Demn, valorosul dirijor și director al Filarmonicii, Ion Baciu, a declarat situația inacceptabilă și a părăsit Iașiul, aciuându-se un post subaltern la Ploiești. Cei rămași au trebuit să lase în planul al șaptelea preocupările privind ținuta artistică a reprezentațiilor, practicând un soi de cerșetorie oficializată și petrecându-și mai tot timpul în antecamera cutărui director de uzină – care, la rându-i, nu putea să asigure leafa propriilor salariați, darămite să mai și miluiască Teatrul ori Opera!
Unii șefi de întreprinderi, grupuri de șantiere, CAP-uri, cooperative meșteșugărești înțelegeau situația, alții, după ce te țineau umilitor la ușă, îți spuneau verde-n față: „autofinanțați-vă, asta-i sarcina, asta facem și noi.” Calculele arătau că, prin vânzarea biletelor, unica sursă de venit, s-ar fi putut acoperi necesitățile bugetului doar cu condiția ca spectatorul, după ce-și cumpără tichetul, să intre pe o ușă și să iasă pe cealaltă, ca la Mausoleul lui Lenin, 24 de ore din 24. Iar biletul costa cât patru de tramvai, prețul rămânând pe veci bătut în cuie, astfel asigurându-se, nu-i așa, accesul clasei muncitoare la valorile artei angajate.