Utilizez de câteva zile o traistă din fire de cânepă împletite, pe care mi-a dat-o nevastă-mea cu niște mărunțișuri trebuincioase când am plecat la țară. Am cules în ea prune. În București am utilizat-o cu succes la piață. Sacoșa, cu o arhitectură simplă, seamănă cu traista mea de colindător din copilărie când mergeam pe sub ferestrele oamenilor, ceată de copii înghețați, cu Sorcova și Moș Ajunul. Deosebirea este că pe traista contemporană scrie în străinește „Save the Planet”. Culoarea scrisului este verde și se armonizează discret cu nuanța împletiturii de cânepă. Am văzut atârnată, pe umărul unei doamne elegant echipate, care tocmai coborâse pe Magheru dintr-o limuzină de lux, o geantă cred, din rafie. Materialul natural dădea bine, mult mai bine decât sclipiciurile purtate de alte mâini feminine, confecționate fără îndoială din materiale sintetice. Mă opresc asupra acestui subiect pentru că zilele trecute am ascultat, în radioul din mașină, un discurs al ministrului mediului, Korodi. Cred că el era. Ideea care dădea substanță intervenției și care m-a pus pe gânduri ținea de utilizarea în exces a pungilor de plastic. Ele au intrat abundent în mecanismele mărunte ale cotidianului și par de neînlocuit. Punga de plastic, un fel de prezervativ pentru de toate, de la cartofi și ceapă, până la târguielile mai sofisticate, este de unică folosință. Aruncată de cele mai multe ori la întâmplare, ea poate fi regăsită de-a lungul albiei râurilor, pe vârful Omu, la marginile Capitalei, plimbată de vânt peste nisipurile Litoralului. Specialiștii atrag atenția că o astfel de pungă poate rezista intactă aproape 500 de ani. Secolul nostru, care deschide mileniul trei, ar putea rămâne, dezgropat peste veacuri de arheologi, ca o epocă glorioasă a pungii de plastic. Ecologiștii din lumea civilizată, astăzi iată și ai noștri, nu obosesc să îndemne populația globului la o răsucire pe călcâie, care nu ne-ar degrada din civilizație, către produsele naturale. M-am uitat cu respect și duioșie la traista mea pe care scrie „Save the Planet”. Dacă secolul lui Pericles, cred că secolul V înainte de Hristos, n-ar fi rămas în istoria Eladei ca secolul de aur al civilizației europene, marcat de statuile în marmură ale marelui Phidias, n-ar fi umplut muzeele lumii cu suple preotese cioplite în stâncă, cu adoniși și atleți ai Olimpiadelor, dezgropam pesemne din țărâna Greciei pungi de plastic.
Omoară planeta pungile de plastic? N-o omoară, dar sigur o îmbolnăvește. Se consumă, însă, în aceste zile ceva mult mai dur și mai amenințător pentru omenire. Un diplomat care mi-e prieten și care a consumat mulți ani din viață, ca ambasador în mari țări ale lumii, îmi atrage atenția că ceea ce se petrece la răsărit de noi nu-i glumă. Ursul rus, redevenit sovietic, se agită energic în bârlog. Trupele masate în Osetia de Sud și Abhazia sunt doar o fațetă a războiului din Georgia, început nefericit odată cu Olimpiada de la Beijing. Alte trupe se mișcă discret către Transnistria și zone separatiste risipite pe teritoriul fostului imperiu. Occidentul protestează cu gură mare sau cu jumătate de gură. Presa îl numește pe Saakașvili, șeful statului georgian, ba erou, ba cadavru expirat, aventurier sau de-a dreptul politician imbecil. E mai ușor să-l înjuri pe Saakașvili decât pe Putin.Americanii transportă ajutoare umanitare în Georgia cu port-avioane cu tunuri și bombe la bord. Noi ne jucăm de-a războiul în Marea Neagră cu unica bărcuță mai răsărită a flotei militare, Fregata Regele Ferdinand, reparată de englezi și omologată de NATO. Mișcările vizibile și invizibile, îmi spune diplomatul, sunt fără precedent, cel puțin în perioada amuțirii Războiului Rece. E posibil, întreb eu ca blegul, un război nuclear? În lumea de azi, totul este posibil, răspunde cu un oftat ambasadorul.
Încerc să mă uit în zare prin țesătura rară, din cânepă, a pungii mele, pe care scrie „Save the Planet”. Nu mai văd câmpuri nesfârșite de pungi de plastic pe care le piaptănă vântul, ci o învârtejire de tranșee. Poate nu va fi așa. Poate omenirii îi va veni mintea la cap. Dar i-a venit vreodată?
