Am fost, vreme de o zi, un fel de ghid pentru un cetățean canadian; sarcina mea, încredințată de un prieten, fiind să-l vântur prin pitorescul anumitor locuri furnizoare de amintiri nepieritoare.
Canadianul – cum altfel? – era înhămat la camera sa video, iar eu îmi cam blestemam în sine-mi ospitaliera misiune, căci, numai să trec prin mizantropa lună iulie cu un occidental de toartă nu-mi ardea. În fine, ospitalitatea-i ospitalitate, și nu-i uman s-o compromiți, astfel că l-am îndreptat pe turist pe unde-am crezut de cuviință: la un han cu specific haiducesc, la o catedrală dormind pe veacuri de istorie, precum și la alte monumente cu însemnătate indiscutabilă.
Luna iulie era stropită cu benzină și incendiată în piața publică. Fiecare por mi se exterioriza ca un vulcan, arzându-mi pielea cu lava mistuitoare a sudorii; cenușiul din creier pălea văzând cu ochii iar plămânii nu-mi mai erau decât două prune uscate. Dar datoria de gazdă tot mi-am făcut-o.
Canadianul nu părea deranjat de tortura calorică și se arăta entuziasmat de ceea pitorescul nostru îi servea lăcomiei sale oculare.
Când am întâlnit în drum primele căruțe, le-a tras pe peliculă încântat, dar la a suta căruță a renunțat și-a căzut în meditație. La un răstimp, m-a întrebat de ce nu se interzic aceste vehicule, depășite și funerare, iar eu i-am explicat că sunt deja interzise, dar că nimeni nu ține cont. Apoi, la alt răstimp, mi-a făcut un calcul simplu, pe care mi l-a împărtășit. M-a întrebat cât costă un cal, iar eu i-am zis că 1.000 de dolari și mai bine.
– Deci, dacă țăranul vostru are doi cai, aceștia echivalează cu 2.000-2.500 de dolari. OK!
Apoi, s-a interesat cât valorează căruța, hamurile și celelalte accesorii, iar eu am zis că vreo 600-700 de dolari. Și-atunci, canadianul mi-a prezentat cea mai logică soluție de a scăpa de această rușine națională:
– Păi, în total, o căruță cu doi cai valorează cam 3.000 de dolari. Cu banii ăștia, căruțașul își poate cumpăra un autoturism bun, ca să-și facă treaba cu el și să fie în acord cu mileniul trei și cu legile țării voastre! De ce nu se petrec lucrurile astfel?
Ușor călcat pe mândria națională, i-am răspuns că așa-i pe la noi, nu se poate fără puțină inerție.
– Da, văd!, mi-a răspuns ironic. Numai că, la voi, inerția durează cu sutele de ani.
