„Satul din inima mea”

Există pentru fiecare individ un spațiu-matrice, un spațiu de referință la care își raportează întreaga existență și, eventual, creație. Este spațiul în care te-ai născut și, mai ales, ai copilărit, indiferent în ce condiții social-istorice, copilăria fiind Edenul vieții umane. Este spațiul mirific în care ai călcat, desculț, pământul din jurul casei părintești, te-ai scăldat în roua dimineții sau ai auzit miraculoasele ciripituri ale păsărilor în zorii zilelor primăvăratice, ți-ai „umanizat” animalele din bătătură.
Locul copilăriei mele este rânduit în jurul unei bisericuțe din lemn (conform posibilităților materiale ale comunității și în concordanță cu spiritul creștin), ctitorită în 1776, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, unde se rânduiau și viii și morții, și tinerii căsătoriți și toate pomenirile de peste an, și unde se judecau micile (pe atunci) conflicte dintre consăteni. În tinda bisericii, nimeni nu cuteza să mintă, noțiunea de martor mincinos era exclusă în aceste condiții. Și marea cultură românească își are originea tot în tinda bisericilor, aici copiii buchiseau primele litere și erau educați în spiritul Sfintei Scripturi și al tradiției populare românești. Am mai scris, dar îmi place să repet: Biserica noastră strămoșească este adevărata societate deschisă, în care dialogul social se desfășoară pe principii morale. Un astfel de spațiu este, pentru mine, satul mehedințean Valea Ursului. Firește, pentru fiecare, satul lui este cel mai frumos, cum iarăși, pentru fiecare, propria mamă este cea mai frumoasă.
Vremuri grele la Valea Ursului
Deși anii copilăriei mele au coincis cu unele dintre cele mai mizere perioade din istorie, a instaurării bolșevismului (adus cu tancurile sovietice de părinții acelora care azi condamnă, ipocrit, comunismul, adică tocmai ideologia părinților lor), cu tot cortegiul de nenorociri: colectivizarea și impunerea de cote pe animale și pe produsele acestora, astfel încât cota pe ouă, lapte, lână era mult mai mare decât producea bietul animal sau pasăre. Sfidând istoria, țăranul din Valea Ursului, ca toți țăranii de altfel, a fost nevoit să găsească soluții. Când veneau perceptorii, noi, copiii, luam o parte din animale și ne ascundeam noaptea în pădure, astfel încât capetele de ovine, bovine etc., înregistrate în recensămintele oficiale, să poată face față cotelor și gurilor nevinovate și flămânde ale familiei. Sărăcia și umilința în rândul sătenilor erau crunte. Tatăl meu era cât pe ce să vândă patefonul pentru a ne cumpăra 2-3 banițe de grâu, fapt ce ne-ar fi marcat psihic pentru tot restul vieții. În copilărie am auzit, trecând pe ulița noastră prăfuită sau noroioasă, după sezon, prima mașină: un camion care urca din greu dealul, pe la orele 3-4 dimineața, spre a ridica un „chiabur”. Era chiar nașa noastră, Pompilia Popescu, preoteasă, al cărei soț ctitorise biserica nouă din sat. Au fost duși în Bărăgan, pentru ceva ani, și alți „chiaburi” (citește gospodari din generație în generație), familiile: Gogu Zaharia, Ricard Preotesoiu, D. Dosanu, N. Mențeanu.
Dintr-ale copilăriei amintiri
Totuși, copilăria, chiar și în aceste condiții, este mirifică, unică și irepetabilă. Nu pot uita câte năzbâtii făceam când mergeam, aproape toți copiii satului, cu vitele pe Valea Hușniței, după ce fânul fusese cosit și pescuiam fâțe sau raci în Balta Neagră. Când colindam pădurile, mai cu seamă primăvara, unde găseam nu numai flori, ci și pui de veverițe în cuiburile părăsite de coțofene, când mergeam la școala generală, aflată la circa 7 km, în cârduri de copii, pe jos sau cățărați în puținele camioane ale Gostatului, sau când, inconștienți (sau subconștientul lucra), am dat drumul scroafelor și purceilor „găzduiți” la parterul „Castelului lui V. Rădulescu”, un superb castel de inspirație franceză (Valea Loirei). Și câte și mai câte, care s-au întâmplat și altor copii, dar, pentru mine, toate acestea s-au întâmplat tocmai și numai în Valea Ursului.
Istorie și demografie
Satul Valea Ursului are, iarăși pentru mine, o personalitate aparte, care mi-a influențat destinul. Așezat la marginea sudică a pârâului Hușnița și a Bălții Negre, toponime omniprezente în proza lui Marius Tupan, răsfirat pe dealuri împădurite, înnobilate cu floră și faună specifică zonei subcarpatice, Valea Ursului se mândrește cu personalități marcante: oameni politici și miniștri în guvernul mareșalului Ion Antonescu, Constantin Pantazzi și Vasile Rădulescu, ramuri ale familiilor boierești: Constantin Potârcă (general și medic), Vorvoreanu, Issărescu, ale politicienilor Tilică Ioanid (tatăl lui Ioan Ioanid) și Nobloc, generalul Gârleșteanu din Colareț, logicianul Gheorghe Enescu, istoricii Ion Călin și C. Protopopescu, lingvistul Gh. Bolocan, scriitori: Emil Manu, Marius Tupan, inginerul Mihai Mihăiță, fost ministru al transporturilor, președinte AGIR etc.
Conform documentatului „Dicționar enciclopedic al județului Mehedinți”, coordonat de Ileana Roman și Tudor Rățoi (Editura Pier, 2003), satul Valea Ursului este atestat ca așezare megieșească din secolul al XVIII-lea. În 1819, în catagrafie apare cu 13 familii plătitoare de bir, în 1835 avea 45 de familii, iar în 1864, numărul familiilor ajunsese la 112. Alte recensăminte consemnează 564 locuitori în 1945, 904 locuitori în 1977, 929 locuitori în 1992 și 426 de locuitori la ultimul recesământ din 2002. Între 1864 și 1912 a ființat ca o comună de sine stătătoare, formată numai din satul omonim, iar între 1908-1952 a avut judecătorie rurală, la care a funcționat și tatăl meu. În Valea Ursului mai există încă (dar închisă pentru cult) o biserică din lemn, ctitorită în 1776 și reamplasată în 1802 în creasta dealului. Ctitori, de veșnică pomenire, au fost Vasile Proorocul și Hristofor Ursanu, „pictați în haine de boiernași pe registrul superior al peretelui vestic din pronaos”, cum ne încredințează criticul de artă Radu Crețeanu, care a notat și diverse însemnări de pe cărțile bibliotecii bisericii. Construită din bârne grele de stejar, fără folosirea cuielor, biserica a fost reparată în 1850, acoperită cu țiglă în 1930 și construită clopotnița deasupra pridvorului. Biserica a adăpostit, în exterior, pietre tombole de sorginte bizantine, cu inscripții cu litere chirilice din anii 1864-1865 (Ileana Roman, „Biserici din lemn din județul Mehedinți”, Turnu Severin, Editura Pier, 2006, p. 61).
Moștenirea folclorică
Dacă Dumnezeu nu m-a dăruit cu alte potențe intelectuale, am considerat că aduc un prinos de sinceră recunoștință consătenilor mei, mai tineri sau mai bătrâni, prin publicarea unor texte folclorice culese pe de magnetofon, între anii 1970-1972. Unele cântece sau balade (cum e cazul baladei „Fata de general”) au fost înregistrate cu voce, transmise la Studioul Teritorial de Radio Craiova, la excelenta emisiune de folclor realizată de Elisabeta Oprea și Sandu Baloch. Din păcate, posesorii acestor mici nestemate populare, adică informatorii (cuvânt demonizat pe nedrept după 1990), nu mai sunt în viață, ei trăiesc în conștiința publică prin aceste texte. Cele mai multe texte ni le-a furnizat Nicolae Mențeanu, de 87 de ani, fost patron la prăvălia-bodegă din sat, unde a avut prilejul să-i asculte și pe alți drumeți, din alte localități, care s-au oprit preț de câteva ore pentru „una mică”. Alți informatori se numesc: Ecaterina (Catinca) Nicolicioiu, măritată Bogdan, de 65 de ani, cu o voce foarte frumoasă, care a dat glas baladei „Fata de general”, Elena Bordescu, „fata popii” Bordescu, de 76 de ani, preot care a pactizat cu țăranii răsculați la 1907, Bela (Isabela) Tupan, mama prozatorului Marius Tupan, eroină în majoritatea romanelor acestuia, o femeie încântătoare și o ultimă interpretă de bocete autentice și, nu în ultimul rând, mama mea, Elena Nedelcea, născută Tupan, pe care mi-o reamintesc nu numai în zilele de trudă la câmp sau în bătătură (avea de crescut nouă copii!), dar și în mândrul costum popular în zilele de sărbătoare.
(Tudor Nedelcea, Ziarul Lumina)