Satu Mare

Intenționam să încep cu unul dintre fundașii centrali ai echipei noastre naționale și să vorbesc despre limitările sale. Dar numai ce am deschis calculatorul și s-a prăvălit peste mine vestea morții lui Daniel Prodan. Tot fundaș central și el… Pentru un adevărat iubitor al fotbalului, faptul că este primul fotbalist din Generația de Aur care se stinge, numărându-se și printre cei mai tineri, este suficient pentru a stârni emoții, nostalgii, amintiri. Pentru mine e mai mult decât atât, fiind coechipier cu Prodan la juniori. Nu i se spunea Didi pe atunci, pentru noi era “Satu Mare”, cu acea superioritate a băieților de București. Nu neapărat și din partea mea, eram prea timid pe atunci pentru un fotbalist, fie el și junior. Pentru interviul cu Daniel Prodan, publicat acum 10 ani în Monitorul, nu am reținut răspunsul său despre perioada aceea a junioratului, petrecută la un club din capitală. Mi-am revăzut notițele și o redau acum: “Am învățat foarte multe la o vîrstă foarte fragedă. Venind din provincie, singur, fără părinți, copilul nimănui pe-aici… N-a fost ușor, stăteam ba în chirie, ba la internat, dar n-am făcut decît să mă călesc. Ceea ce a contat mai tîrziu, în perioada Steaua, care a fost pentru mine adevărata lansare în fotbalul mare. De aici am fost propulsat la echipa națională.” Într-adevăr, dintre noi toți, doar el a scos capul în fotbalul mare. Și încă s-a retras de tânăr, poate și din cauza uzurii. Cred că am mai povestit aici, se lăsase de școală la 16-17 ani, dar venea la toate antrenamentele ca un elev silitor, de luni până vineri, sâmbătă pauză, duminică meci. Căra mereu după el o geantă cât toate zilele. Pentru mine era un spectacol în sine să-l văd cum își alegea ghetele, alea turnate sau alea cu crampoane deșurubabile, la rândul lor de mai multe soiuri. Sau diverse apărători, cum nu mai avea nimeni, eu n-aveam chiar deloc. Și-a dorit să fie fotbalist și a fost. Din păcate, tot la trecut vorbim despre el și ca trecător prin viață, prea repede, prea trecător.