Săriți! Hoții!

Scriam, mai demult, despre cartea „Hoția la români”, de Marius Ghilezan, în care poate fi citită fraza „se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoția mai mult ca românii”. Oleacă dacă mai aștepta, autorul „Hoției la români” ar fi avut berechet la îndemână bogăție de exemple, nu flecuștețe gen „fură rața din coteț”, ci strașnice „bombe” cu reverberație europeană! Și totuși, a susține că „românii e hoți!” e-o prostie: ca-n toate pădurile, și-n cele carpatine sunt puzderie de uscături. Numai că, iată, încep să cotropească și să copleșească pădurea, drept pentru care mă tem că l-am judecat prea aspru pe Ghilezan: n-au cum fi toți românii hoțomani, dar, după cum începe să se vadă, prea mulți îs, Dumnezeule! În cantata lui Orff „Carmina Burana”, secțiunea „În cârciumă” trece în revistă tagma băutorilor: „Bea stăpâna, bea stăpânul, bea soldatul, bea preotul, bea acela, bea aceea, bea cel iute, bea cel leneș, bea acesta, bea aceea, beau o sută, beau o mie…” ș.a.m.d. Pe canavaua aceleiași muzici în cuvinte paralele s-ar putea broda un text contemporan „fură stăpâna, fură stăpânul, fură soldatul, fură preotul, fură acela, fură aceea, fură o sută, fură o mie…”
Care dintre mărimile zilei (și cu ce culoare politică?) n-a pus niciodată barem gând rău avutului țării? Cunoașteți un caz la Bârlad, altul la Sighet? Așteptați puțin, încă nu se știe, DNA-ul lucrează, n-au intrat zilele-n sac! Nu vedeți că unde zgândărești un pic dai de coarnele hoției? Culmea este că, de la un anumit nivel în sus, cam pe la altitudinea ministerelor, luarea de mită a ajuns să fie considerată firească investiție ce urmează a fi recuperată, ca-n cea mai onorabilă tranzacție comercială!
Ministrul taxat cu milioane de euro plătește fără crâcnire (de unde?) pentru a se menține în scaun, după care începe operația de recuperare, dacă se poate, cu un cât mai rotunjor profit. Am început să ne obișnuim, s-a produs un proces de desensibilizare și în loc de uimire, reacționăm compătimitor: săracul, iaca, l-au prins și p-ăsta!
Nici într-un caz nu-mi închipuiam că a pătruns adânc corupția cea mai murdară și-ntr-o zonă în care nimeni n-ar fi bănuit vreodată: taman în… viața literară! De întâmplat s-a întâmplat la Craiova, acolo unde toate-s cu putință și nimic nu mai miră, dar exemplul cifric îl voi da de la Filiala Iași a Uniunii, datele fiindu-mi mai bine cunoscute. Actul de constituire al Asociației Scriitorilor l-am semnat în 1969, împreună cu alți 13 scriitori ieșeni. Acum, în scriptele Filialei figurează nu mai puțin de 266 de membri! Creșterea numerică de-a dreptul explozivă de după 1990 este comentată diferit, unii văzând-o ca expresie (și consecință) a libertății de creație, a desființării Cenzurii și a accederii neîngrădite la dreptul de asociere, alții considerând-o urmare a labilității criteriilor de primire, în condițiile unei exigențe constant scăzute. Situația de la Iași s-a multiplicat de n ori (câte filiale sunt în țară) și mult mai consistent decât în Moldova, așa că, până la urmă, Uniunea însăși s-a gonflat, zice-se, excesiv, cu efect nedorit asupra prestigiului instituției și al membrilor ei. Și trebuie spus că nu doar orgoliul creatorului care se vrea musai considerat profesionist intră în joc, cât prevederea legală potrivit căreia membrii uniunilor de creație primesc un oarece spor la pensie. De unde și ideea (oltenească) a investiției ce urmează a fi recuperată, dacă te țin zilele, cu destul profit. Candidatului craiovean Nicolae Bălașa, între altele, doctor în filosofie, autor de 18 cărți (romane, eseuri, teatru etc., etc.) i-a fost de trei ori respinsă cererea de primire fiindcă (așa sună reclamația) a refuzat să „cotizeze” cu 1.000 de euro. Cică, la Filială, i s-a spus verde-n față: „Așa se face treaba, nu?” La a doua tentativă, a fost sfătuit să-l cadorisească pe un anume personaj din ierarhia culturală cu niscaiva… cârnați și carne de miel (amintiți-vă de caltaboșii lui Remeș!). N-a fost de-ajuns. A treia oară, taxa s-a mărit la 2.000 de euro. N-a plătit-o, nici acum nu-i membru. Bălașa a reclamat în dreapta și-n stânga; Ministerul Culturii s-a declarat neputincios, fiind vorba despre o entitate ce nu-i aparține, iar DNA și Curtea Constituțională încă n-au catadicsit să răspundă (solicitantul bate cu deplină îndreptățire la porțile Uniunii Scriitorilor de ani și ani!). Îmi plăcea să cred că uniunile de creație sunt enclave proteguite de corupție prin însăși misia lor de slujire a frumosului și educare a nației. Iată însă că, incredibil, și aici a ajuns mizeria cea mai imundă a mitei și aranjamentelor necurate!
Săriți, hoții!