Sardele în ulei

În luna august descoperi foarte multe. Am văzut în mediul online multe comentarii, și nu toate decente, despre cei care se întorc din străinătate. De la început vreau să mă delimitez de atitudinea asta. Nu subscriu nici la lozinca aia conform căreia ei țin în spate economia românească. Întrebarea mea e care economie? Că încet dar sigur ne-am transformat doar într-o societate de consum. Nu mai producem nimic. Doar îmbogățim lanțurile de supermarketuri cu capital străin.
Fiecare om e responsabil în nume personal de ceea ce face. Nu poți eticheta o categorie de populație după comportamentul unor elemente ce amintesc de primate. Sunt tot felul de cocalari care se cred lorzi cu doi trei lei în buzunar. Zmei la volan și regii teraselor. Pe ăștia nici măcar nu poți să te superi. Atât îi duce mintea. Unii s-au născut tocmai pentru a fi ignorați. Pentru a nu conta.
Ce observ în fiecare zi din luna asta de foc, cică, e altceva. Zeci de mii de mașini care se înghesuie pe străzile înguste ale unui oraș sufocat și sufocant. Magazinele par prea mici. Mărfurile se epuizează. E o adevărată aventură să conduci sau să mergi la cumpărături. Să ne înțelegem. Nu am nimic împotrivă. Așa ne dăm seama cât de norocoși suntem. Că ne chinuim doar o lună pe an.
Cum ar fi dacă toți acești oameni s-ar întoarce definitiv? Cum ar fi dacă județul s-ar pomeni cu vreo patruzeci de mii de locuitori în plus? Ce haos ar fi atunci? Pe străzi prea mici. Cu parcări inexistente. Cu un singur spital care abia face față. Cu câteva ambulanțe pe întreg județul. Cu instituții administrative care au prea puțini funcționari. Și ei excedați și obosiți. Fără locuri de muncă. Fără perspective. Fără locuințe. Doar o mare de oameni înghesuiți ca sardelele într-o conservă cu pretenții de oraș european. Cum ar fi dacă s-ar întâmpla asta?
Așa-i că abia acum ne dăm seama că nu avem de niciunele? Așa-i că abia acum ne dăm seama cât suntem de nepregătiți pentru orice? Sunt profund eurosceptic, dar în cazul de față recunosc că e un lucru bun posibilitatea de a lucra oriunde în UE. Niciunul din cei plecați nu a ales pribegia de bine ce i-a fost pe aici. Toți au plecat cu un grad mai mare sau mai mic de dezamăgire. România este o țară care nu poate avea grijă de cetățenii ei. Doar cere. De oferit nu știe sau nu poate.
Fiecare are câte o dramă. Copii crescuți cu bunicii. Copii care pierd noțiunea de mamă și tată. Familii destrămate. Pentru ce? Pentru câțiva lei. Pentru un așa numit trai decent. Pentru a supraviețui. Cu ce preț însa? Într-un fel și noi suntem vinovați de dramele astea. Că nu suntem în stare să cerem normalitate de la cei care ne conduc. Poate pentru că nu știm ce e aia.
Sunt curios ce o facă liderii ăștia cu așa numită viziune când se vor pomeni doar cu bătrâni și copii în țara asta. Când vor avea doar de achitat, nu și de muls. Tare sunt curios dacă se vor mai bate pentru voturi. Dacă vor mai promite drumuri, spitale și locuri de muncă. Și din ce își vor mai acorda pensii speciale. Poate abia atunci se vor apuca de făcut ceva pentru țară. Măcar din plictiseală dacă nu din patriotism.