Sărbătorile creștine în primele secole

1. Duminica a devenit sărbătoarea săptămânală a creștinilor încă din epoca apostolică, de când este cunoscută cu numele de „zi domnească” și cu destinația de zi de adunare și de cult.
Duminica era serbată ca zi a învierii Domnului, zi de bucurie, în care creștinii se rugau fără a posti și a îngenunchia. Obiceiul iudeo-creștin de a serba și sâmbăta s-a menținut la unii creștini, dar Biserica l-a interzis. Din Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr câtre Traian, se poate observa că Duminica se făcea și agapă, dar ea era despărțită de Euharistie, săvârșindu-se după aceasta.
Afară de Duminică, se țineau în cinste zilele de post miercuri și vineri, după o mărturie foarte apropiată de vremea Sfinților Apostoli Învățătura celor doisprezece Apostoli. În aceste zile se făceau și adunări cu cult, după mărturii ce avem pentru Egipt și Africa în secolele III-IV. Miercuri și vineri se țineau de creștini cu post, spre deosebire de zilele de post iudaic (luni și joi, numite ziua a doua și a cincea) și aveau justificare creștină: miercuri s-a hotărât de către iudei moartea Mântuitorului, vineri a fost răstignit și a murit. Erau zile de tristețe, în care creștinii se rugau în genunchi.
2. Paștile era sărbătoarea anuală a învierii Domnului, așa cum duminica era cea săptămânală. Deosebirile cu privire la data ei au fost motivul controverselor pascale din secolul II. În legătură cu Învierea Domnului era comemorată și răstignirea.
Stabilirea datei Paștelui a făcut necesare studii astrologice. Calculul se făcea și se anunța de la Alexandria prin epistole pascale sau festive. S-au făcut de timpuriu încercări de stabilire a unui ciclu sau canon pascal, în care să se prevadă revenirea periodică regulată a datei Paștilor în aceeași zi, după un șir de ani. Dionisie al Alexandriei a întocmit un ciclu pascal de 8 ani; episcopul de Laodiceea, Anatolie, un ciclu de 19 ani.
3. Cincizecimea era sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh. Ea este, după Paști, cea mai mare și cea mai veche sărbătoare creștină. Ca și Paștile, Cincizecimea coincidea cu o sărbătoare iudaică, cu care a păstrat asemănare de nume. Se numea Cincizecime și tot timpul de la Paști până la Pogorârea Sfântului Duh (50 de zile); era timp de bucurie, în care creștinii nu posteau și nu îngenuncheau la rugăciune.
Alte sărbători creștine. Din variantele și interpretarea unui canon (43) al sinodului de la Elvira (pe la 300), rezultă că se sărbătorea și ziua a patruzecea (quadragesima) de la Paști, pe care unii creștini o țineau în locul Cincizecimii. Sărbătoarea coincidea cu Înălțarea Domnului. Cele 40 zile de după Paști erau o paralelă la cele 40 de zile de post dinainte de Paști, numite de asemenea quadragesima. Se pare că înălțarea Domnului era comemorată mai mult la Cincizecime.
Probabil din secolul al III-lea se serba în Orient Epifania numită și Theofania, adică arătarea Domnului, la 6 ianuarie, în amintirea botezului Mântuitorului și a descoperirii dumnezeirii unite cu acest fapt. În secolul al IV-lea se făcea amintire în această zi de nașterea Mântuitorului, de chemarea neamurilor și de nuntă din Cana Galileei, ca prima minune a Domnului. În acest secol sărbătoarea Epifaniei era generală în Orient.
În Occident se ținea ca sărbătoare corespunzătoare Nașterii Domnului ziua de 25 decembrie, pentru a o opune sărbătorii păgâne a solstițiului de iarnă. Creștinii orientali au introdus sărbătoarea Nașterii Domnului în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Pentru prima oară s-a despărțit sărbătoarea Nașterii Domnului de cea a Botezului (Epifania), serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 377, apoi s-a introdus în Biserica de Constantinopol în 379. Cei din Apus au introdus în schimb Epifania la 6 ianuarie.
Sărbătorile martirilor sunt din cele mai vechi. Prima mărturie o avem în Martiriul lui Policarp scris la 176, din care aflăm că ziua morții martirului, numită „ziua nașterii” pentru viața de veci, era serbată de creștini cu adunare și cult. Nu se cunosc în primele trei secole sărbători ale Sfintei Fecioare.