Zilele trecute am văzut un text care prezenta diferite definiții ale speranței, cea despre care se spune că moare ultima. M-am minunat cât de numeroase erau. De fapt explicația e simplă, fiecare dintre noi păstrează cu încăpățânare acest bob miraculos, ascuns cu grijă în adâncul sufletului, ca o sămânță care rodește sau nu, după calitatea pământului pe care a căzut. „A renunța la speranță înseamnă a renunța nu numai la prezent, ci și la viitor”, spune celebra scriitoare Pearl S. Buck. Gabriel Laub compară speranța cu un Don Quijote de-a-ndoaselea, care declară că dușmanii înarmați până în dinți sunt mori de vânt și nu invers. După Karl Jaspers, pierderea speranței înseamnă deja acceptarea înfrângerii. Până și Nietzsche, pesimistul, mizantropul prin excelență, vorbește despre speranță.
Și noi? Ne recunoaștem în toate aceste definiții date de alții? Nu cumva sunt și ale noastre? Nu cumva, pesimiști și mizantropi, ne pierdem pentru o clipă speranța pentru a o redobândi apoi, ca pe o pasăre Phoenix care renaște din propria cenușă? Ne rămâne în cel mai adânc întuneric al lipsei de perspective o pâlpâire slabă care poate să se preschimbe apoi în vâlvătaie?
Din păcate uităm prea des că ni s-a dat într-adevăr temeiul să nădăjduim. Că dincolo de toate mizeriile, bucuriile, îngrijorările, aroganța noastră, avem o posibilitate definitivă de a privi dincolo de efemerul vieții, de a privi într-un departe, care nu cunoaște limite. Uităm prea des că nu se sfârșește totul cu micile noastre mari mizerii, că am primit promisiunea de a trăi în veșnicie, promisiune concretizată în fapte reale, pe care istoria le confirmă. Că suntem scoși de sub stăpânirea morții pe care omul și-a atras-o singur cu necugetarea lui.
Această promisiune, care ni se acordă prin Întruparea Sa, se împlinește prin Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Nașterea ei este primul pas spre iertarea pe care o putem dobândi. Prin ea avem garanția că nu se sfârșește totul într-un nimic întristător, concretizat prin vremelnicia vieții de aici. Ea este speranța reală, pe care n-o putem uita, care trece peste toate celelalte fapte ale vieții noastre. Prin Maica Domnului avem ferm promisiunea mântuirii, Întruparea realizându-se prin ființa Fecioarei care Îi dăruiește trup. În felul acesta se răscumpără păcatul femeii prin care a venit odinioară ispitirea și alungarea din rai. Iar, pe cruce, Iisus se adresează atât discipolului iubit, încredințându-i-o pe maica Sa, cât și maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”. „Speranța înseamnă a aștepta binele, posibilitatea binelui e veșnicia”, spune Kierkegaard. Poate că certitudinea unei vieți în veșnicie ar fi definiția cea mai potrivită pentru speranță.
Prin orgoliu oamenii au căzut în păcat, socotind că pot deveni ca Dumnezeu, dar, așa cum crede Karl Rahner, în constituția spirituală a omului a rămas înscrisă aspirația, trebuința prezenței Sale în lume. El S-a făcut om, întrupându-Se din Fecioara Maria, născut „după omenitate din Fecioara Maria, Unul și Același cu ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl înainte de veci” (D. Stăniloae Dogmatica II, conform Simbolului Niceo-Constantinopolitan preluat de Sinodul al IV Ecumenic). „Prin nașterea din Fecioara Maria, prin întâlnirea firii dumnezeiești cu firea omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a unit cu umanitatea, venind în apropiere maximă de noi.” (id.)
„Profunda rațiune a Întrupării nu vine din partea omului, ci de la Dumnezeu, de la dorința Sa de a deveni Om și de a face din umanitate o teofanie, locul iubit al prezenței Sale”, spune Michel Evdochimov în cartea sa „Sacrement de l’amour”.
Astfel, Fecioara Maria a fost aleasă dintre toți pământenii pentru a mijloci și împlini această apropiere maximă a Fiului lui Dumnezeu de omenire. De aceea, nașterea ei, prezența ei ne-a deschis calea către izbăvirea din moartea definitivă, pe care omul și-o agonisise singur, cu inconștiența, cu orbirea lui. Este posibil un dar mai mare de speranță, decât certitudinea că ni se deschide drumul către veșnicie? De aceea, sărbătorirea Nașterii Maicii Domnului este evenimentul care schimbă viața noastră dintr-o uscăciune fără speranță într-o ușă deschisă spre viața eternă în Hristos.
Legenda Graalului spune că atunci când totul se prăbușește, când totul pare sfârșit, când izvoarele seacă și păsările nu mai cântă, când totul este înțepenit prin apropierea morții, un tânăr cavaler sărac plecat să-l caute face să renască speranța și, iată, păsările încep să cânte, izvoarele să murmure, bătrânul rege se ridică de pe tronul unde zăcea în moarte. Omul trăiește propriul miracol: „Izbucnește în strigăte de bucurie, tu cel care n-ai cunoscut decât durerea”, spune proorocul Isaia. Iar Sfântul Grigore de Nyssa mărturisește că „puterea dumnezeiască este în stare de a dărui speranța acolo unde nu mai e speranță și de a deschide un drum în mijlocul imposibilității.” (PG 44, 128 h)
De aceea, pentru creștini, speranța nu moare niciodată. Și dincolo de tot ceea ce e frumos în definițiile prin care lumina alungă umbrele vieții, garanția ei o primim de fiecare dată când sărbătorim Nașterea Maicii Domnului. Ziua de 8 septembrie, cea în care avem certitudinea că veșnicia nu e o iluzie, e cea mai luminoasă și mai profundă definiție a speranței.
(sursa: www.ziarullumina.ro, Lidia STĂNILOAE)
