Instituită probabil după introducerea calendarului creștin, sărbătoarea populară a Sînzienelor, numită și cu termenul slav Drăgaica (mai ales în sudul țării), a celebrării, la 24 iunie, a „Nașterii Sfîntului Ioan Botezătorul”, face parte din seria zilelor consacrate acestui sfînt: Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Soborul Sf. Ioan Botezătorul, fără ca acestea să fie dublate de o denumire populară. Această situație o întîlnim și în limbile romanice, unde, pentru numirea acestei sărbători se întrebuințează numai structuri care trimit la „ziua, sărbătoarea nașterii Sfîntului Ioan Botezătorul”: cf. fr. la fête de Saint Jean, la fête de la nativité de Saint Jean, it. festa di San Giovanni Battista etc.
Numeroși cercetători (dintre care reținem pe Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911, p. 123 și Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religie și folclorul Daciei și Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu, București, Editura Humanitas, 1995, p. 76) au apreciat că originile sărbătorii în discuție trebuie puse în legătură cu structura latinească Sancta Diana și cu numele zeiței Diana, etimon care nu poate fi susținut deoarece nu îndeplinește criteriul fonetic. Numele sărbătorii florale și cîmpenești a Sînzienelor a fost raportat și la sintagma latinească Sanctus Dies Johannis, etimon admis încă de la începutul secolului al XX-lea de lingviști ca Ovid Densusianu (Semantism anterior despărțirii dialectelor române, în „Grai și suflet”, II, București, 1925-1926, p. 310-327) sau Ion–Aurel Candrea, Românescul Sînziene, în „Grai și suflet”, III, București, 1927-1928, p. 428) și susținut de cercetări mai recente (de exemplu, Grigore Brâncuș, Istoria cuvintelor, București, Editura Coresi, 1991, p. 111-112 a propus următoarea evoluție: Sanctus (Sancta) dies Johannis> *Sîm(pt)-dzi-iuane> Sînziane> Sînziene), explicație etimologică pe care o acceptăm și noi. Dintre variantele cu care mai este numită sărbătoarea, reținem și: sîmzăană, sumzîiene, sumzoiană, sîmzenii, sînjene, sîmzuiene, surziană, sînzuiană ( Micul Dicționar Academic).
Respingerea etimonului care face referire la miturile geto-dacice nu exclude însă substratul precreștin (închinat zeiței Diana), peste care s-a suprapus credința creștină, prin care Sfîntul Ioan a devenit patronul acestei sărbători. Situații similare pot fi identificate și în cazul altor sărbători, care au fost adaptate unei onomastici de tip popular, de exemplu sărbătoarea Floriilor (< lat. Floralia) și a Rusaliilor (< lat. Rosalia), la origine celebrate în cinstea zeiței Flora, peste care s-a suprapus sărbătoarea creștină a Floriilor sau Rosalia, care provine din rosa „trandafir”, o sărbătoare închinată „pomenirii strămoșilor muriți mai înainte de vreme” (Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și magie românească, Timișoara, Amarcord, 1997, p. 403) și care reprezintă denumirea populară a sărbătorii creștine închinate Pogorîrii Duhului Sfînt, numită și Troița.
Sînziene desemnează, prin extensie, și „zilele care precedă sau care urmează imediat după această sărbătoare” (cf. DLR, X/3, 1990, p. 1028), precum și numele dat Ielelor în folclorul românesc, niște divinități feminine, cînd bune, cînd rele, asemănătoare sau identice cu Rusaliile, care în noaptea de Sînziene (structura reprezintă și titlul unui roman de Mircea Eliade, tradus în franceză Forêt Interdite) ies în calea bărbaților, vrăjindu-i și smintindu-i prin cîntecul și jocul lor. De aceea, pentru a obține o favoare din partea lor, trebuie să se recurgă la eufemisme: Dînsele, Frumoasele, Zîne frumoase, Zîne milostive, Milostivele, Sfintele etc.: „voi, zînelor bune, / Măiestre frumoase, /Puternice, Miloase / […] vă rog fierbinte / cu dulci cuvinte / să-l ajutați pe […] să fie sănătos, / de voi drăgăstos”. Alteori, pentru a le constrânge, se recurge la insulte: „Nemilostivelor, / Relelor, /Apucatelor, / Zănatecelor, /Bătrînelor, / Urîtelor, /Rășchiratelor, / Țîfnoaselor…” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1987, p. 429)
În sfîrșit, sînzienele reprezintă și numele florilor care înfloresc în această perioadă, nume utilizat, prin trimiterea la calitățile plantei, ca termen de comparație. Ca element de structură în denumiri compuse, îl regăsim în terminologia botanică: sînziene-de-pădure, sînziene-de-grădină, sînziene-roșii, sînziene-albe etc. Celelalte limbi romanice numesc diferit floarea corespunzătoare acestei sărbători: fr. caille-lait, it. caglio sau genziana, denumire care trebuie raportată fie la substantivul propriu Genziano, numele regelui ilir care a descoperit această plantă, fie la lat. gentiana.
