Sânzienele se sărbătoresc, în tradiția populară, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care se mai numește în unele locuri și „Cap de vară“, pentru că acum soarele ajunge la apogeu și este începutul verii. Ziua de Sânziene este considerată sfântă, ea trebuie să fie respectată, nimeni nu are voie să lucreze în această zi, când soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. În această zi, sunt întâlnite diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei. „Du-te, lună, vino, soare/ că tragem la-nsurătoare, Cununile neursite/ zac sub hornuri azvârlite, Hai, frumoaselor, ce stați,/ zâne să nu rămâneți! Că venim după pețit,/ până nu v-ați răzgândit!“, strigă băieții satului în seara de Sânziene, la porțile fetelor nemăritate.
Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiția populară, un prilej de a sărbători soarele și muncile agricole specifice verii, care începe chiar în această zi. În multe zone din țară, se aprind focuri pe dealuri în noaptea luminată. Flăcăii se strâng seara în jurul rugurilor aprinse, învârtesc făcliile și strigă: „Du-te soare, vino lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească floarea-floare,/ galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le așeze în cunune, Să le prinda-n pălărie,/ struțuri pentru cununie, Boabele să le răstească,/ până-n toamnă să nuntească“!.
Tot flăcăii, spre dimineață, umblă prin sat și aruncă cununițe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat: „Du-te lună, vino soare,/ Că tragem la-nsurătoare,/ Cununile neursite,/ Zac sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor ce stați,/ Zâne vreți să rămâneți,/ Că venim după pețit,/ Până nu v-ați răzgândit.“ O altă strigare pe care o mai foloseau băieții, dar prin preajma caselor unde locuiau fetele care nu prea erau pe placul lor era: „Toate slutele-s grăbite,/Toate vor să se mărite,/Cu-alde unii dintre noi,/ Feciori mândri, vai de noi,/ Că la nuntă știm hori,/La praznice știm prânzi,/ Și la dragoști și mai și…“
Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor și Amuțitul Cucului. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocțiu de primăvară, când este sărbătorită Bunei Vestiri, sau Blagoveșteniea, până la solstițiul de vară sau de sânziene, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie. Se spune în popor că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.
Se spune că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se deschid porțile cerului și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din țară se fac pomeni pentru morți, de moșii de Sânziene. Noaptea de Sânziene este cea în care pot fi descoperite comorile ascunse, acum răsare și floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege.
În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile.
Tot în ziua de Sânziene au loc bâlciuri și iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi, iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc la Sânziene se numără cele de la Buzău, Focșani, Buda, din județul Vrancea, Ipătești, județul Olt, Pitești, Câmpulung Muscel, Cărbunești, județul Olt, Broșteni, județul Mehedinți, Giurgeni, județul Ialomița) și, cel mai cunoscut, Târgul de Fete de pe Muntele Găina.
Florile de sânziene, nelipsite în această zi
Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coronițe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfințite și erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură.
Florile de sânziene erau puse sub pernă de tinerele fete, în speranța că astfel își vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că își înfășurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri de mijloc la muncile câmpului. Atât fetele, cât și femeile, fără deosebire, își puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenția asupra frumuseții lor.
În medicina populară, sânziana este folosită pentru foarte multe boli, dar trebuie culeasă în zorii zilei de Sfântul Ioan. Se spune că sânzienele puse în apa de baie întăresc copiii slabi și sensibili, acest procedeu fiind folosit și pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de sânziene vindecă bolile de ochi și piele.
Jocul Drăgaicei și al soarelui la amiază
În mitologia folclorică românească, există sânzienele sau drăgaicele, care sunt personaje mitice nocturne. Față de iele și rusalii, sânzienele sau drăgaicele sunt binevoitoare față de om, ajută la rodirea plantelor și copacilor, a viețuitoarelor în general. Totuși, sânzienele se răzbunau amarnic dacă ziua nu le era respectată.
Din spicele de grâu, sânziene și alte plante, fetele își făceau cununi cu care se împodobesc și jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belșug, precum și pentru protecția gospodăriilor și ogoarelor. Uneori, drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poartă o cruce înaltă, ce se mai cheamă și „Steagul Dragaicei“. El este confecționat dintr-o prăjină înaltă de doi-trei metri, care are la capăt o cruce împodobită cu flori de sânziene, pelin, spice de grâu.
În tradiția populară, se credea că o dată cu drăgaicele juca și soarele la amiază, astfel că el stă mai mult pe cer decât de obicei. Dimitrie Cantemir relata, în „Descrierea Moldovei“, că țăranii „cred că în ziua în care se prăznuiește acest sfânt (n.r. Ioan Botezătorul), soarele nu-și străbate drumul său drept, ci într-o linie tremurată. De aceea, toți țăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor și privesc cu ochi mari răsăritul soarelui. Și cum ochiul nu suferă prea mult această lumină și, din pricina ei, începe să se zdruncine și să tremure, ei pun pe seama soarelui tremuratura pe care o simt în ochi și se întorc voioși acasă, după ce au făcut această încercare“.
Sânzienele: o sărbătoare solară a bucuriei
La fiecare sfârșit de iunie românii așteaptă cu mare bucurie două sărbători: Sânzienele și Sânpetru de vară, după cum a precizat etnologul Marcel Lutic (foto) de la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Ambele sărbători fac parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstițiului de vară, una din cumpenele prin care trece, personificat desigur, anul născut în noaptea Sfântului Vasile“.
Astfel, după cum a menționat Marcel Lutic, „sub numele «sânziene» se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de «harnice» în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii și apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu același nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, și Drăgaica“.
Imaginația populară a închipuit Sânzienele ca pe niște fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobște prin păduri sau pe câmpii, aici, cel mai adesea, jucând. „Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor și buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc“, a menționat muzeograful Marcel Lutic.
În preajma Sânzienelor abundă practicile premaritale, fetele mari având și ele obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperișul casei. Astfel, „cununa rămasă pe acoperiș era un motiv de mare bucurie pentru fata care o arunca, aceasta așteptându-se la un măritiș grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să știe câți ani are de așteptat! Uneori, cununa era aruncată pe colțul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-dimineață. Emoționată, ducea cununa în ocolul vitelor, aici, cu ochii închiși, dând-o de mâncare unei vite. Se spune că după cum arăta această vită, așa urma să arate și viitorul soț!“, a spus Marcel Lutic. Altă practică specifică nopții de Sânziene întâlnită la fetele de măritat era să își pună sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, după cum se spunea, visarea ursitului. „Dacă nici așa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele își prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân!“, a adăugat Marcel Lutic.
În dimineața zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obișnuiau să se scalde în rouă. „Însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat trebuiau respectate anumite condiții“, atrage atenția Marcel Lutic, care a adăugat că „în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc și mai ales nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă se spunea că va fi sănătos și drăgăstos peste an“.
De asemenea, alte fete obișnuiau ca în timpul zilei, considerată ca fiind o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii.
Și alte practici erau întâlnite în această zi a Sânzienelor, precum aprinderea unei torțe de către flăcăi, torță numită „făclia de Sânziene“, care, alături de alte caracteristici specifice Sânzienelor, „ne îndreptățesc să considerăm această sărbătoare drept una a Soarelui. Nu întâmplător, se spune că astrul zilei se află acum la «o mare răscruce», în dimineața Sânzienelor, soarele spălându-și fața, jucându-se pentru câteva clipe și apoi odihnindu-se“, a spus Marcel Lutic.
(sursa: Ziarul Lumina)
