Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt sau Rusaliile

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în românește „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morților. Creștinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morților. În unele zone ale țării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori și cu un colac deasupra pentru pomenirea morților. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiția Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.
Istoria Bisericii începe la Rusalii
Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălțare sau la 50 de zile după Paști, când a avut loc evenimentul sărbătorit și când evreii își serbau și ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creștine, căci în aceeași zi, în urma cuvântării însuflețite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creștinismla trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.
Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat ființă în chip văzut Biserica, adică Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod țelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce și al Învierii Domnului.
Deși fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt și cu toții au pornit în lume vestind tainele Împărăției cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deși cei ce s-au botezat erau „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un așezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creștine ca instituție divino-umană.
Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul și împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelații a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea și sfințirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred și Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noștri, dar simțit de inimă.
Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, știind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El și nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Și va vesti cele viitoare, îi va mângâia și Îl va preamări, căci „din al meu va lua și vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.
Biserica este așadar Hristos în toți, uniți prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu și indisolubil. Iisus Hristos și toți credincioșii sunt mădulare ale aceluiași Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp și un singur Duh. Și această unitate a fost consfințită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.
Duhul Sfânt
Sfântul Duh Se numește Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie și să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Și El mijlocește, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca și Hristos, că și Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numește și alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numește altul, pentru că este de aceeași ființă. Căci unul și altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeași ființă. Despre cei ce sunt de ființe deosebite nu se poate grăi așa, fără să li se arate, îndată, și ființa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl și cu Fiul; de aceea, El este și împreună-Ziditor (Făcător) a toate și chiar Lucrător al învierii de obște, și face toate câte voiește: sfințește, împarte, înnoiește, trimite, înțelepțește, unge pe proroci și, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înțelepciunea, viața, mișcarea, împărtășirea din sfințenie și din orice fel de viață. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl și Fiul are și El, afară de nenaștere și naștere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, așadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri și, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala și toată neputința. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.
(Sursa: Basilica.ro)