Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, tradiție și continuitate

Secolele au trecut unul după altul și, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioși bucurie și vindecare sufletească și trupească. După primul război mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvântat izvor, a reamenajat zona, transformând-o într-o adevărată oază de odihnă și tratament, păstrându-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.
Eparhia Romanului are un astfel de loc presărat cu izvoare tămăduitoare, la Slănic Moldova, unde, în luna iulie 1801, a fost descoperit primul izvor mineral, iar, de atunci, pelerinii din întreaga lume poposesc temporar, pentru vindecarea unor afecțiuni. În Vinerea de după Paște, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, este un frumos obicei la creștini să se sfințească apa, apoi, cu aceasta se stropesc întâi casele, fântânile, troițele, precum și creștinii, în amintirea evenimentului petrecut în jurul anului 454 la Constantinopol, când acel orb a primit, de la Maica Domnului, tămăduire prin intermediul apei sfințite. Și noi serbăm cu mare evlavie și bucurie această zi, rugându-ne Maicii Domnului, cum zice o cântare bisericească. „Izvor ești cu adevărat stăpână, al apei celei vii, că Tu speli bolile cele cumplite, Cea ce ai izvorât pe Hristos, apa cea de mântuire…”.
„Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată… Aici este Izvorul Tămăduirii… fântâna dătătoare de sănătate”
Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creștinătății ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avându-și originea în perioada domniei împăratului bizantin – Leon cel Mare, evlavios și binecredincios. Pe când încă nu era pe tronul Bizanțului, Leon a întâlnit un orb, pe care l-a luat de mână spre a-l călăuzi. Acest bătrân, însă, era un om luminat de Dumnezeu și neîncetat predica creștinilor că, în pădurile imperiale, sunt izvoare și lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaștrilor din acele locuri.
Tradiția spune că cei doi, afundați în discuțiile lor teologice, despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrânul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te ostenești Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea acesta! și luând cu mâinile apă tulbure potolește setea orbului și apoi udă cu ea ochii cei nevăzători și se va cunoaște de îndată cine sînt Eu”. Minunea s-a petrecut în clipa în care tânărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, și a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască”. După ce și-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care și-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, ești aici! Te-am găsit!”, a strigat bătrânul cu lacrimi în ochi. Copleșit de minune, Leon a căzut în genunchi și a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată… Aici este Izvorul Tămăduirii… fântâna dătătoare de sănătate”.
Bătrânul înțelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lângă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă. Minunile n-au încetat să se petreacă, în acel dumnezeiesc loc. Împăratul Iustinian, al Bizanțului, s-a vindecat și el de suferință, la acel izvor, fapt pentru care a ridicat, în secolul VI, o biserică impunătoare pe locul celei vechi, care va fi refăcută și înzestrată cu odoare de preț de către succesorii săi: Vasile Macedoneanul și fiul acestuia, Leon cel Înțelept.
(Preot protopop Florin ȚUSCANU)