Sâmedru, unul din cei doi stâlpi calendaristici care împart anul pastoral în două anotimpuri egale (Sângeorge și Sâmedru), care în calendarul și imaginarul popular corespunde Sfântului Dumitru, este celebrat pe data de 26 octombrie.
„La Sângeorge se încaieră câinii, iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”
Este momentul care marchează începutul iernii pastorale, al sezonului pastoral fertil, când, așa cum scrie etnograful Mihai Camilar, „după împerecherea cu berbecii, oile intră în perioada de gestație” și „expiră învoielile încheiate în primăvară”, prilej de bucurie, dar și de supărare, nerespectarea înțelegerilor fiind ilustrată de zicerea „La Sângeorge se încaieră câinii, iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”.
În noaptea dinspre Sâmedru este obiceiul aprinderii, pe înălțimile satelor, a focurilor cu rol apotropaic și fertilizator, scenariu ritualic de înnoire simbolică a timpului calendaristic.
În spiritualitatea bucovineană, precum și în cea carpatică – spune Mihai Camilar – aceste focuri ritualice ale lui Sâmedru erau o mărturie că omul societății tradiționale avea nevoie de o integrare în momentele cheie pe axul sacralizat al sărbătorii”.
În ziua de Sâmedru „ciobanii pronosticau timpul aruncând cojoacele în mijlocul oilor”
În ziua de Sâmedru, „ciobanii pronosticau timpul aruncând cojoacele în mijlocul oilor”. Dacă pe cojoc se așeza o oaie neagră, era semn că iarna va fi blândă, dacă se așeza una albă, se anunța o iarnă lungă și friguroasă.
Sâmedrul constituia și momentul în care se încheia demontarea stânelor, marcându-se astfel încheierea sezonului pastoral de vară.
„Sărbătoarea Sâmedrului – ne spune Mihai Camilar – era în primul rând o celebrare și în al doilea rând o comemorare, când timpul sacru își interfera sensurile cu cel profan, totul în învelișul unei etici aparte, mai ales că satul și societatea tradițională bucovineană au fost din totdeauna de factură agro-pastorală, supuse mereu mitului”.
