Sărbătoarea crăpelniței gratuite



Mă atrag în mod deosebit recepțiile astea mai mititele numite cocteiluri, mondenități care oferă un „finis coronat opus” pentru anumite evenimente din viața publică. Apreciez la ele faptul că poți respira același aer cu personalități altfel inaccesibile – premieri, consilieri prezidențiali, cititoare TV de pe prompter – dar mai ales că se poate mânca și bea pe de-a moaca.
Confund adesea cocteilurile cu niște concursuri de „masticație viteză”, fiindcă în doar câteva minute de la fluierul de start, farfuriile de pe mese rămân tabula rasa. Scrâșnind din plombele dentare, în clinchetul de argint al clopoțeilor salivari, participanții la cocteil rad, cât ai zice „pește-cârnăcior-whisky”, mesele înconjurătoare. Consilieri municipali frumos rotunjiți pescuiesc la undiță fileuri de știucă în iazul platourilor; directori din ministere mestecă, distant și țeapăn, rafinamentul icrei negre; amante de parlamentari înghit și imediat oftează, de dorul îndepărtării de la standardele acceptate de frumusețe muierească.
Una din întrebările pe care mi le pun de-o viață este de ce personalitățile noastre nu învață să mănânce cu gura închisă. Dar poate c-ar fi păcat dac-ar învăța așa un lucru dificil, fiindcă la cocteiluri se pot audia pe viu plescăielile unor virtuozi de mare înzestrare. Plescăiala e ca o amprentă digitală, neexistând pe coaja zbârcită a Terrei două ființe umane care să plescăie identic. Bărbații preferă tonalitățile joase, reprezentantele sexului frumos atacă octavele; dar adevărații profesioniști ai halelii sunt aceia care pot susține o conversație fără să se oprească din masticație.
Dacă ai ureche muzicală, poți participa la cocteiluri și în calitate de meloman, având ocazia să savurezi ba „un solo de cabanos”, ba „o romanță de mușchi țigănesc”, ba „un cvartet de brânzeturi franțuzești”.