Sărăcia nu-i de plâns, așa cum nici bogăția nu-i de invidiat

Cei bogați și fricoși nu pot să fie de folos Bisericilor pe cât sunt cei ce viețuiesc în sărăcie și sunt cu inimă mare. Și nimeni să nu socoată că ceea ce spun este ciudat; căci este adevărat. Și aceasta se vădește din experiența de zi cu zi. Fiindcă bogatul are multe prilejuri de a fi vătămat: se teme pentru case, pentru slugi, pentru pământuri, pentru bani, ca nu cumva cineva să-l păgubească de ceva din acestea. Iar cel ce este stăpân peste multe se face rob la acele multe. Pe când cel sărac, fiind sprinten întru totul și lepădând toate aceste pricini, leu este și foc arzător, și are un suflet nobil: și, ridicându-se deasupra acestora, cu ușurință lucrează cu toate puterile sale ca să fie de folos Bisericii, chiar dacă, trebuind să mustre și să certe, întâmpină mii de greutăți pentru Hristos. Și fiindcă o dată pentru totdeauna a trecut cu vederea viața de aici, pe toate cu inimă voioasă și cu multă ușurință le face.
Spune-mi, de ce anume s-ar putea teme săracul? Nu cumva că se păgubește în avuția lui? Nu poți spune așa ceva. Nu cumva că este izgonit din țara lui? Dar orice oraș de sub cer este al lui. Nu cumva că cineva i-ar putea strica viața de huzur și l-ar despărți de garda de corp? Dar el se bucură de toate acestea, căci își zice: „Viețuirea mea este în cer și eu mă avânt către viața ce va să fie”. Deși chiar de este nevoit să-și dea sufletul și sângele, nu se dă înapoi. De aici urmează că unul ca acesta este mai puternic și mai avut decât toți stăpânitorii și împărații și gloatele.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă veche de Părintele Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, pp. 80-81, sursa: Doxologia.ro)