Șapte drumuri

Ieri am asistat la un microconcert cu Mircea Rusu. ”Iarba verde de acasă”, ”România și românii”, ”Omul bun și pomul copt”, recital de poezie, multe adevărate șlagăre, melancolie și spiritualitate, bună dispoziție tristă.
Mi-a rămas în minte refrenul unui cântec care parcă era pus acolo special să estompeze buna dispoziție:
”Șapte drumuri am în față
Ori pe care aș apuca
La sfârșitul lor se-așază
Dumnezeu în calea mea.”
Într-un fel este o altă formă a unei întrebări celebre: ”ce ar fi fost dacă…?” Drumul vieții fiecăruia dintre noi e marcat de răscruci existențiale în fața cărora chibzuind sau inconștient, după un mecanism propriu impus sau asumat, servit de împrejurări sau lucrat cu migală, suntem obligați să luăm decizii sau deciziile o iau înaintea noastră. Virăm la dreapta sau la stânga, mergem înainte sau mai așteptăm, ne învârtim la nesfârșit ca într-un sens giratoriu transcedental, nehotărâți pe ce căi s-apucăm.
De cele mai multe ori lipsesc semnele de circulație și destinațiile nu sunt marcate. Nu ne spune nimeni care este direcția spre unica autostradă care ne-ar scoate din mediocritate. Nu știm care se înfundă în ridicol sau care sfârșește obligatoriu în banal. Dar dacă drumul care ne atrage e cel ce ducea (avem cunoștințe care confirmă) în ”No men”s land”-ul căutărilor fără rost și-al întrebărilor fără răspuns. Drumul acesta foarte larg cu siguranță trebuie să fie ceva extrem de interesant de vreme ce pe el pare să se înghesuie mai cam toată lumea. De ce oare trebuie să luăm viața în piept și să ne aventurăm solitari pe cărări pe care nu prea se văd urme proaspete.
Cine ne poate garanta că e mai corect să dăm buzna pe negândite alegând instinctual primul drum care ne este mai la îndemână sau e mai înțelept să te asiguri cu atenție și să dai prioritate celor ce par să aibă permis de conducere verde.
Decizia este extrem de complicată în asemenea situații, mai ales dacă suntem marcați de experiențe anterioare, când, circulând pe contra sens, am fost izbiți frontal de uriașe dezamăgiri. Cum în aceste răspântii mistice staționarea este interzisă, ceea ce hotărâm acolo (sau dacă nu alții hotărăsc în locul nostru) capătă o importanță crucială ca și devenire în timp. Dacă uneori e lipsit de importanță dacă circulăm prin centru sau pe centură, în viață efectul deciziilor noastre are costuri uriașe. Nu am altă explicație cât de cât credibilă pentru faptul că doi colegi de bancă intră în traficul amețitor al vieții ajungând (în funcție de ce?) unul rege și altul cerșetor. Și ca să fie confuzia și mai mare, purtăm în fiecare din noi și dorința încoronării și frica de ocnă.
De fapt viața nu poate fi concepută și nici posibilă fără moarte, iar devenirea noastră este construită de alegerea pe care trebuie s-o facem zilnic și de sute de ori zilnic între viață și moarte. Alege viața ca să trăiești, este o muzică care se adresează din păcate de cele mai multe ori dorinței și nu voinței noastre. Sara sau Agar a fost alegerea greșită sau necesară care marchează istoria omenirii în ultimii aproape patru mii de ani. Alegerii ”greșite” pe care a facut-o Pilat din Pont creștinismul îi datorează existența. Ce am fi fost noi fără sărutul lui Iuda? Dacă Cezar ar fi fost doar filozof și Napoleon poet, Hitler filantrop, iar Stalin trubadur, cum ar fi arătat astăzi omenirea? Nu știm cum; nu știm cum ar fi arătat dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai mic!
S-ar părea că totuși nu-i treaba noastră să știm ”vremurile sau soroacele”, cu toate că răspundem cu vârf și îndesat dacă circulăm prin viață fără să achităm Ro-vigneta. În loc să bâjbâim ca într-un labirint cosmic căutând capătul tunelului, am putea să ne presărăm parcursul cu ”stâlpi de aducere aminte,” borne care marchează virajele corecte și schimbările de direcție necesare, semn al intersectării Creatorului cu creatura sa.
Nici Minotaurul, nici firul roșu nu sunt soluția rătăcirii, ci aducerea aminte și repoziționarea sau întoarcerea la locul unde am lăsat divinitatea să ne aștepte. Aceasta pentru muritorii de rând, care refuzăm ostentativ să folosim GPS-ul care poate fi activat printr-o umilă flexare a genunchiului.
Toate drumurile duc la vârful muntelui! Și totuși nu suntem fericiți. Pentru că ținta nu este vârful muntelui….. Poate dincolo de vârf…..!