Atunci când vorbim despre personalitățile pe care pământul Basarabiei le-a dăruit neamului românesc, nu putem să nu amintim de mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos, dar și mulți clerici și monahi, printre care, la loc de cinste, se află unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut, părintele arhimandrit Sofian Boghiu de la Sfânta Mănăstire Antim din București.
Biografie
Părintele Sofian s-a născut la 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeștii-Vechi, județul Bălți, fiind al treilea copil al familiei Boghiu, primind la Botez numele Serghei. După absolvirea școlii gimnaziale, având doar 14 ani, intră ca frate de mănăstire la Schitul Rughi, județul Soroca. Aici va continua pregătirea profesională prin înscrierea, doi ani mai târziu, la școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrușa. În toamna anului 1932, după absolvirea școlii de cântăreți, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea colegi, printre alții, pe vrednicul de pomenire părinte patriarh Teoctist, pe Preasfințitul Părinte Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, și pe preacuviosul părinte arhimandrit Grigorie Băbuș.
Atras de mic spre meditație și rugăciune, după cunoașterea vieții monahale atât în ținuturile natale, cât și în Muntenia, tânărul Serghei va depune voturile monahale, consacrându-și definitiv viața slujirii Mântuitorului Hristos, primind numele Sofian, la slăvitul praznic al Nașterii Domnului din anul 1937, fiind, doi ani mai târziu, hirotonit în prima treaptă a slujirii, diaconia, în ziua Schimbării la Față a Mântuitorului, 6 august 1939. Acest moment i-a marcat întreaga viață, deoarece a căutat să pună în aplicare Evanghelia, dorind să dobândească desăvârșirea prin smerenie și credință lucrătoare.
Absolvent al Academiei de Belle Arte
Anul 1940 marchează un alt moment important din viața tânărului ierodiacon Sofian, respectiv strămutarea obștii Mănăstirii Dobrușa la Căldărușanii din apropierea Bucureștiului, ca urmare a reanexării Basarabiei de către Rusia stalinistă, refugiindu-se din calea valului desacralizant și dezumanizant al regimului bolșevic.
Dorind să înmulțească talanții cu care cu prisosință l-a înzestrat Dumnezeu, în toamna aceluiași an, 1940, se înscrie la Academia de Belle Arte din București, secția Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licențiat. Paralel, urmează cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă, între anii 1942-1946, obținând licența cu lucrarea „Chipul Mântuitorului în iconografie”, ca o completare a studiilor de artă pe care tocmai le finalizase.
După șase ani de slujire ca ierodiacon, părintele Sofian a fost hirotonit preot în ziua de 15 noiembrie 1945, zi în care este prăznuit Cuviosul stareț al Mănăstirilor Neamț și Secu, Paisie Velicikovski, cel care se refugiase în aceste locuri din calea nedreptăților îndurate de poporul său. Hirotonia a avut loc la Sfânta Mănăstire Antim, ctitoria marelui mitropolit cărturar cu acela;i nume, de origine georgiană, personalitate remarcabilă a Bisericii, cu un destin dramatic.
Amintite în treacăt, aceste date par nesemnificative pentru cei de astăzi, dar așezarea lor în crugul vremii nu a fost întâmplătoare. Este o lucrare a proniei divine, care arată că și nedreptatea și suferința pot rodi la fel de bogat ca și tihna vremurilor în care toate par că doar contemplă.
Condamnat la 15 ani de muncă silnică
Venirea părintelui Sofian la Mănăstirea Mitropolitului Martir Antim Ivireanul îl va lega definitiv de destinul acestuia. Iar aceasta se va vedea lămurit la doar trei ani de la numirea sfinției sale în calitate de stareț. Astfel, în vara anului 1958, este arestat și închis împreună cu alți 16 intelectuali, clerici și mireni, din cadrul mișcării spirituale „Rugul Aprins”, care își desfășura activitatea în această oază de spiritualitate din centrul Capitalei.
Părintele Sofian cunoștea bine tainele Filocaliei, dar și scrierile marilor duhovnici ruși Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână credincioșilor de la Antim încă din primii ani ai stăreției sale (1950-1955). Prin această activitate se încerca păstrarea vie a credinței în acești primi ani ai dictaturii comuniste, în ciuda riscurilor foarte mari pe care le presupunea răspândirea adevărului într-o epocă a minciunii. Deși părea timid și neexperimentat, părintele Sofian a înțeles că nu putem câștiga mântuirea decât prin asumarea credinței până la jertfă, astfel că s-a implicat în revigorarea vieții duhovnicești a credincioșilor din Capitală prin cateheze, predici ocazionale, intensificarea programului liturgic etc. La Mănăstirea Antim și-au găsit alinarea mulți iubitori de Hristos din estul Europei, printre aceștia numărându-se și Ioan Culâghin, care avea rugăciunea inimii. Acest cuvios părinte a fost un apropiat al părintelui Sofian, îndrumându-l să cunoască și să se bucure de dulceața rugăciunii și a meditării, a invocării lui Dumnezeu continuu.
Între 1958-1964 împărtășește soarta întregii elite culturale și spirituale românești, fiind deținut politic, condamnat la 15 ani de muncă silnică. În pofida durității tratamentelor aplicate deținuților politici, părintele Sofian a profitat de această situație pentru a se apropia și mai mult de Dumnezeu, Cel Care suferise infinit mai mult pentru noi. De aceea, vorbind ulterior despre anii de detenție, declara: „Dacă pot zice așa, mie mi-a plăcut în închisoare. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în așa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”
Cel care a zugrăvit în suflete icoana Învierii
După aproape un veac de lupte și jertfă, în dimineața zilei de 14 septembrie 2002, în chiar ziua Înălțării Sfintei Cruci, starețul Mănăstirii Antim, părintele arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. Unii dintre ucenicii părintelui au văzut în trecerea la Domnul în această zi o mărturie că întreaga viață cuviosul părinte a purtat cu demnitate și vrednicie Crucea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o.
Evocând personalitatea duhovnicească a celui care tocmai se strămutase la veșnicele lăcașuri, Înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit Teofan sublinia faptul că, prin această trecere în veșnicie, „împărăția cea de sus se îmbogățește cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinței, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-și odihna, se ostenește în rugăciune pentru oameni”.
Curtea Mănăstirii Antim a devenit neîncăpătoare, iar ucenicii și fiii duhovnicești preoți, monahi și credincioși din țară și străinătate, cu flori în mâini, au venit la priveghi și au înălțat rugăciuni pentru sufletul părintelui duhovnic Sofian. Slujba Prohodului a fost oficiată de vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, care a evocat personalitatea unui bun prieten, fost coleg la Seminarul de la Cernica și un apropiat colaborator, după ce a fost ales ca Patriarh al României.
La mai bine de o jumătate de veac, trupul ostenit al părintelui arhimandrit Sofian și-a găsit odihna până la Învierea cea de Obște acolo unde se adăpostise de dușmanii ce-i cotropiseră ținutul, în pământul Căldărușanilor, care și-a deschis încă o dată brațele pentru a-l primi pe cel care a zugrăvit în sufletele atâtor generații icoana sfântă a Învierii și a vieții veșnice în lumina iubirii părintești a Tatălui ceresc.
(protos. Veniamin GOREANU, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor)
