Săptămâna Patimilor – când florile devin piroane

Intrarea Domnului în Ierusalim ne înfățișează opoziția nefirească dintre gândurile omului și gândurile Domnului, dintre lumescul material și cerescul spiritual. Poporul Îl întâmpină pe Hristos cu flori, haine așternute și osanale, ca pe un împărat lumesc, nădăjduind că va scăpa de regimul de dominație străină dar și că Hristos le va rezolva problemele existențiale (boli, foamete etc.) așa cum făcuse anterior, motiv pentru care devenise faimos în epocă.
În schimb, ce vedem? Un Hristos al păcii, care se smerește pe asin, refuzând imaginea unui războinic biruitor călare pe cal alb. Un Iisus al lacrimilor, care nu se bucură împreună cu oamenii, ci plânge pentru întunecarea spirituală a omenirii. Un Mesia al păcii care, surprinzător, deși vine de bunăvoie la Răstignire, nu pregetă a condamna comercializarea credinței și, nici una, nici două, curăță de impostură casa de rugăciune a Tatălui ceresc, ce fusese transformată în peșteră de tâlhari de către neguțătorii de credință.
Pedagogia Săptămânii Patimilor se lucrează treptat, zilnic, prin întregul program liturgic al Bisericii. Deniile ne cheamă seară de seară la cunoașterea căii duhovnicești a Patimilor Domnului, iar reperele călăuzitoare sunt puse în fața ochilor noștri duhovnicești, asemenea indicatoarelor rutiere puse pe margine de drum.
Pe scurt, parcursul spiritual al acestei Săptămâni arată cam așa (menționăm că o zi liturgică începe din seara zilei astronomice precedente, conform zilelor creației și a fost seară și a fost dimineață):
Luni (duminică seara), pomenim pe fericitul Iosif (fiul cel mic al patriarhului Iacov) și pe frații săi, o istorie ce prefigurează chiar viața lui Hristos. Tot acum citim și pilda smochinului neroditor, ce s-a uscat prin blestemul Domnului, în fapt o avertizare asupra pagubei sufletești cu care ne alegem dacă vom rata scopul final al vieții noastre: desăvârșirea duhovnicească întru iubire divină.
Marți (luni seara) citim pilda celor zece fecioare, o continuare a pildei smochinului, care ne învață că desăvârșirea se atinge prin lucrarea continuă (cu trezvie -1) a faptelor bune. Totodată, citim și pilda talanților, care ne îndeamnă să reflectăm la modul în care folosim darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat.
Miercuri (marți seara) ne aducem aminte de trădarea lui Hristos de către Iuda, pentru 30 de arginți, din fals spirit mediator și veritabilă speculare a tensiunilor sociale. În plus, ne amintim ungerea cu mir a picioarelor Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă, ca prevestire a punerii în mormânt a Domnului.
Joi (miercuri seara) avem o condensare a mai multor momente. În primul rând, avem instituirea slujbei Liturghiei, la Cina cea de Taină când Dumnezeu își dă Trupul și Sângele său ca hrană spre viață veșnică, Împărtășire cu Dumnezeu spre nemurire în veșnicie. Însă, înainte de Cină, Dumnezeu se smerește din nou (oare pentru a câta oară?!) și spală picioarele ucenicilor, aplicare practică a învățăturii că cel mai mare să fie slujitor tuturor, iar cel dintâi să fie tuturor slugă. Urmează, după cină, Rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani, în care Hristos-Fiul, arătându-și firea umană, o face ascultătoare Tatălui. La final are loc prinderea lui Iisus și ducerea sa la judecată cu gardă militară, asemenea tâlharilor renumiți.
Vineri (joi seara) se face aducere aminte de Sfintele și Mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului Hristos. Ele reunesc judecata nedreaptă a Celui nevinovat; încoronarea batjocoritoare, cu coroană de spini, sceptru de trestie și o mantie purpurie a Împăratului ce ne smulge spinii păcatelor din noi; cererea unui popor manipulat, către Pilat, de Răstignire a Luminii lumii, care alungă întunericul manipulărilor viclene ale duhurilor răutății; transformare a florilor din mâinile poporului de la Florii, în piroane ce străpung sfintele mâini ce ne-au creat; metamorfozare a Crucii, din instrument de tortură, în altar de jertfă iubitoare. Dar Patimile ne descoperă un Dumnezeu care iartă pe cei ce nu știu ce fac, care se lasă spânzurat pe lemn de bunăvoie, în văzut unei lumi ce-L huiduie și scuipă, cerându-i batjocoritor suprema minune de a se da jos de pe Cruce, neînțelegând că nu coborârea de pe Cruce arată puterea Domnului, ci viitoarea Înviere din mormânt. Și tot acum, hidoasa lașitate a firii umane se arată din plin în lepădarea lui Petru, prevestitul act de trădare al nedesăvârșitului apostol, care făgăduise fariseic Domnului că își va da și sufletul pentru El.
Sâmbătă (vineri seara) cu toții cântăm Prohodul Domnului, de fapt slujba punerii în mormânt a Vieții lumii întregi. În fapt, Hristos cel nemuritor, dar muritor cu Trupul, se coboară până la Iad, de unde, cu puterea Învierii sale, va omorî moartea pentru totdeauna și va elibera sufletele drepților din Vechiul Testament, care așteptaseră milenii de-a rândul venirea eliberatoare de păcat a lui Mesia. Acesta este și motivul pentru care, de-a lungul anului și, cu precădere în Postul Mare, sâmbăta este închinată liturgic pomenirii celor adormiți ai noștri.
Astfel, încet, încet, Săptămâna Patimilor ne prezintă agonia firii umane între virtute și păcat, între ceresc și lumesc, între iubire și ură. Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați? este întrebarea retorică pe care Dumnezeu o adresează umanității deranjate de lumina adevărului din cuvintele Sale.
1 – trezvie (stare de veghe continuă a minții, o luare aminte neîncetată asupra întregii noastre vieți. Domnul o numește și priveghere) (Sursa:Doxologia.ro)