Săptămâna întunecată. Săptămâna luminată

Așa cum, în Calendarul Popular, Anul Nou Agrar începe la echinocțiul de primăvară, iar Anul Nou Pastoral la Sângiorz (Sf. Gheorghe ), se poate spune că Anul Ritual Creștin începe în Duminica Învierii, socotită în popor ca sfârșit și început de ciclu calendaristic, urmând arhaicul model al morții și a reînvierii naturii, prin sacrificiul divinității. El a fost calculat după străvechiul an lunar, pe care-l aveau mai toate vechile populații, inclusiv dacii. Acest an nou creștin, numit în popor „Anul Mic”, este de fapt o perioadă binar structurată: Săptămâna Întunecată (Săptămâna Patimilor ) și Săptămâna Luminată (cea după Înviere).
Aceste două săptămâni, cu centrul la Paști, sunt încadrate ca un tablou de cele două rame: Floriile și Duminica Tomii. Anul Mic cuprinde 12 zile, model, în mic, a celor 12 luni. Perioada cumulează o serie de evenimente pornind de după Florii, care este momentul de maxim triumf al intrării Domnului în Ierusalim, pentru sărbătoarea Paștilor, însoțit de mii de oameni și întâmpinat cu osanale de alte multe mii fluturând ramuri de finic, dar făcându-și mulți dușmani din cei alungați din templu care „vindeau și cumpărau”, din arhierei și cărturari invidioși, care au hotărât pierderea lui Iisus.
Săptămâna Patimilor, numită în popor și Săptămâna Mare, este la toate popoarele creștine a șaptea și ultima săptămână a Postului Mare. În zilele acestea se fac cele mai multe pregătiri pentru sărbătoarea Paștelui.
Cele mai multe tradiții pascale conțin simboluri ale primăverii, ale fertilității pământului, fecundității vitelor. Un loc aparte în tradțiile prepascale și pascale îl ocupă acțiunile rituale cu focul și cu apa. Acestea sunt forme evaluate ale unor date arhaice, care cu timpul au intrat în ceremoniile bisericii creștine. Din timpuri străvechi oamenii credeau că obiceiurile cu focul influențează benefic asupra fertilității, împotriva spiritelor rele. A existat cândva tradiția că și în preajma Paștelui să se obțină așa-numitul ”foc viu” (prin frecarea a două bețe ori cu ajutorul cremenii și amnarului).
Se credea că apa, mai ales la începutul primăverii, posedă o mare forță curativă, de purificare. Scăldatul ritual în preajma Paștelui s-a transformat, cu timpul, în udatul cu apă. În general, obiceiurile cu utilizarea atât a focului, cât și a apei au căpătat, cu timpul, un caracter mai mult distractiv.
Faptul că unele tradiții prepascale și pascale, mai ales cu folosirea focului și a apei, le avem și la principalele sărbători de iarnă se explică prin aceea că până prin sec. XVI la multe popoare europene anul începea primăvara (1 martie sau la echinocțiul de primăvară).
Mai ales în trecut, pentru Săptămâna Patimilor erau caracteristice următoarele tradiții (păgâne și creștine): păstrarea liniștii, a tristeții generale; servicii divine mai frumoase, mai frecvente ca de obicei; focuri rituale; respectarea strictă a postului; interdicția unor importante lucrări casnice; îngrijirea locuințelor; curățenia prin curți; întreruperea provizorie a lucrărilor principale în câmp; confecționarea hainelor noi pentru sărbătoare; tăierea vitelor și păsărilor pentru sărbători; tocmirea lăutarilor pentru hora satului; împărtășirea la biserică, iertarea reciprocă între oameni etc. (Cristina Fialcovschi)