Săptămâna a VI-a a Postului Mare este plină de evenimente și de mare den-sitate duhovnicească

Săptămâna a VI-a a Postului Mare este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. Pe scurt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști: „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Utrenia de vineri).
O săptămână care ne pregătește pentru Patimi
Această săptămână cheamă la adunarea și reunirea tuturor lucrurilor, căci reuniți astfel mistic, vom putea participa cu vrednicie la desfășurările eshatologice ale Săptămânii Mari: Slujba Mirelui, inițierea în tainele Joii Mari, și cele trei zile care sunt o icoană a „Paștelui veșniciei”.
Săptămâna a VI-a e cadrul unei întreite înainte-prăznuiri: pregătirea Sâmbetei lui Lazăr, a Duminicii Stâlpărilor și a Săptămânii Mari. Încă de luni, așa cum ne arată Triodul, Domnul vestește pe ucenici despre boala lui Lazăr: „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta”. Miercuri, iarăși le spune: „Astăzi și-a dat sufletul Lazăr și l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morții însă, este străbătută de bucuria presimțitei Învieri: „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” .
Astfel, întreaga săptămână se desfășoară în contemplarea duhovnicească a întâlnirii viitoare a lui Hristos cu moartea, mai întâi în persoana prietenului său Lazăr, apoi în propria Sa moarte. „Ceasul lui Hristos” se apropie încetul cu încetul, acest ceas despre care El a vorbit de atâtea ori și spre care și-a orientat întreaga misiune pământească.
Învierea lui Lazăr e simbolul învierii viitoare, a neamului omenesc, după cum rezultă și din tropar: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți L-ai sculat Hristoase Dumnezeule…”
Puntea de trecere către Săptămâna Patimilor
Pe măsură ce Hristos se apropie de Patimi, imnele liturgice își schimbă caracterul, avându-L pe Hristos în centru, astfel că, odată intrat în Ierusalim, Hristos ocupă întreaga atenție a credincioșilor care L-au urmat pas cu pas, începând din lunea precedentă. Acest urcuș spre Ierusalim, ce culmina odinioară în procesiunea din Duminica Floriilor, însoțește simbolic toată săptămâna cu o amplă mișcare procesională: credincioșii urmează și însoțesc pe Hristos în acest mers care îi duce spre comuniunea mistică cu Patima Sa, dar care reprezintă și urcușul lui Hristos la Tatăl, model al urcușului duhovnicesc al omului și al intrării sale în Ierusalimul ceresc.
Duminica Stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime, la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul si așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”,se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, sensibili față de lucrurile cele de taină, îl întâmpină ca pe un împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte Lui hainele pe cale.
Simbolistica sărbătorii Floriilor
Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, așadar, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem. Acum suntem plini de îndrăzneală, strigând „Osana”, prin care întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.
În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, numai salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a fost biruită moartea iernii.
(Doxologia.ro)