Până la finală, n-am izbutit să văd nici măcar un meci al lui Roger Federer la Wimbledon. Elvețianul începea devreme și termina rapid. Execuții sumare, practic un singur set pierdut în tot turneul, și acela un tie-break în fața lui Kohlschreiber. De obicei mă revolt în fața unei asemenea hegemonii. Fără a fi criminalist, îmi plac muchiile de cuțit, firele de păr… Va fi fost Andy Roddick capabil să destabilizeze finala, să amâne recordul lui Federer sau măcar să scoată ce-i mai bun din adversarul său?! Dumneavoastră cunoașteți deja răspunsul, eu doar sper într-un meci istovitor, cu multe seturi. Îl voi susține pe cel condus și îmi doresc să-mi schimb de câteva ori favoritul pe parcurs. Dacă nu, asta e, Federer își va mai anina un scalp la brâu, după o altă execuție sumară. Observați că exclud din start o victorie scurtă a lui Roddick: așa ceva e de neînchipuit! Căci nu o victorie a lui Roddick ar fi surpriza, ci una obținută din numărul minim de seturi.
Americanul mi-a plăcut și în semifinala cu Murray, la care am presimțit deznodământul, dar mai ales în meciul cu Lleyton Hewitt. Atunci m-am aflat cu inima la Antipozi, căci americanul îl învinsese deja pe Hewitt la Queen’s și așteptam o revanșă. N-a fost să fie, dar asta m-a făcut să-l apreciez și mai tare pe Roddick. Continuă să facă bine ceea ce știa demult să facă, în plus și-a ridicat standardul și la elementele la care nu excela. Și parcă reverberează altfel în jur trăirile omului cu șapcă, publicul de Wimbledon a simțit și a apreciat cum se cuvine succesul său, fie și în dauna unuia de-al casei.
O finală a celor întorși la locul faptei, după ce fuseseră „apuși” înainte de vreme.
