ȘANTIER ÎN LUCRU!

O inscripție pe care o întâlnim pretutindeni: Șantier în lucru. Mă tem că-i specific românească. Ce-i aia un șantier, dacă nu un loc în care… se lucrează? Și cum să fie „în lucru” un loc în care… se lucrează? Nu-i vorba doar de o bâlbă tautologică, ci de o mentalitate păgubitoare: la noi pot exista șantiere în care, de fapt… nu se lucrează. Construcțiile începute pe vremea răposatului au fost, de bine, de rău, finalizate ori concesionate unor terți, așa că îngrijorarea lui Nicu („N-o să puteți nici vărui cât a construit tata!”) s-a dovedit a fi eronat-alarmantă. De tencuit, de văruit, mai ales când a fost vorba de locuințe din inima Capitalei, ne-am priceput, fiindcă a acționat interesul imediat. Dar ce se (mai) întâmplă cu Biblioteca Națională, cu fosta Casă Radio, cu investițiile rămase în paragină în mai fiecare județ? Să zicem că respectivelor edificii a trebuit să li se stabilească statute modificate și destinați re-precizate. „Circurile foamei” devin Mall-uri private, Casa Radio, de asemenea, iar canalul Siret – Bărăgan, în care s-a investit enorm, va ajunge probabil, după segmentare și porționare, cel mult un lanț de crescătorii de crapi. Au, deci, cât de cât viitor. Mult mai grav se prezintă situația așa numitelor RK (reparații capitale), în care inscripția „șantier în lucru” ține loc de justificare, firmă și emblemă. La Iași, Teatrul Național și Palatul Culturii se tot „repară” de când le știu. Și le știu bine, fiindcă vreme de 11 ani, la Teatrul Național, am implantat, în fundație, mii de electrozi meniți să desăvârșească electro-silicatarea. După 1989, au fost pur și simplu scoși de sub tensiune și, acum, totul s-a luat de la capăt – cu altă soluție, fiindcă aceea oferită de ing. Moraru, salvatorul multor clădiri din Veneția, nu mai place nu știu cui. Filarmonica ieșeană are foaierele proptite cu bulumaci de brad, ca saivanele de la țară. Clădirea fiind revendicată, nu se mai dă un ban pentru continuarea reparațiilor. Sala Casei Tineretului se tot „repară” de mai bine de 10 (zece!) ani. A fost clădită în numai doi! Palatul Copiilor exhibă și acum, după alți zece ani, orbite chioare, astupate cu scânduri. Vilele și viloaiele private au răsărit puzderie, peste noapte – particularii găsesc bani (albi? negri?), statul, nu. Și mai bizară este situația gărilor. Să zicem că poate fi justificată întârzierea lucrărilor la clădirea stației Burdujeni: este vorba de un obiectiv de patrimoniu național, cu încărcătură artistică din alt veac, dificil de reconstituit. Ridicată între 1892 și 1902, pe un teren mlăștinos, ce a impus soluții constructive unice (pat din grinzi de stejar sub fundație), gara Burdujeni a încercat să se constituie într-o replică a clădirii de călători din Frieburg (Elveția). Am trecut prin Frieburg și am constatat că zidirile mult mai vechi arată ca noi – fiindcă au fost întreținute cum se cuvine an de an. În 1902, Burdujenii au izbutit să aibă o gară chiar mai simandicoasă decât cea elvețiană: se voia un semn sănătos, care să impresioneze călătorul la intrarea în România, după trecerea pârâului-graniță cu Austro-
Ungaria. Mai e de trudit până se va ajunge la înfățișarea inițială, dar, oricum, se vede că s-a lucrat până acum cu destul folos. În schimb, gara Iași e de tot moartă după 20 de ani de… reparații! A fost edificată în trei reprize (1870, 1928, 1948), lucrările ne-depășind o perioadă de 7 ani. Și ce s-a construit în 7 ani, nu poate fi reparat în 20, bașca răstimpul ce se va mai scurge până la redarea în folosință! Admitem că neprevăzutul și-a spus cuvântul și că au apărut deficiențe imposibil de estimat la proiectare. Admitem că s-au dat fondurile cu țârâita, că… că… Dar s-au găsit bani pentru placarea cu termopane mofturoase, urâte, parazite și extrem de costisitoare, a corpului A, unde se află birourile funcționarilor regionalei CF și a secat punga statului taman când a fost vorba de interesele călătorilor. Pentru care, de fapt, s-a construit și există gara! Ascundem răspunderea sub preș și sub pavăza inscripției românesc-pleonastică „Șantier în lucru”!