Sângele tău, sângele lui…

Într-o tabletă mai veche vorbeam despre neplăcuta surpriză oferită de disidentul Milan Kundera, dovedit a fi fost colaborator al Securității ceho-slovace. Periodicul praghez „Respekt”, reluând cazul în dezbatere, lărgește aria referirilor, trecând în revistă toate numele marcante acuzate de a fi susținut hitlerismul, iar „Adevărul literar și artistic” se consideră dator să adauge listei și nume ale literaților români, așezând tagma delatorilor autohtoni în preajma constelației (chiar așa-i, constelație – veți vedea ce stele o populează!) naziștilor… de geniu. La o primă vedere, pare logic să fie aplicată aceeași etichetă și același tratament atât susținătorilor fascismului, cât și comunismului. Totuși, pe undeva se strecoară o eroare. De-o parte avem convingeri ferme, credințe și ideologii susținute bărbătește, până la capăt; de cealaltă, fie cedări în urma unor constrângeri, fie pactizare pentru obținerea de oarece avantaje, fie simplă voluptate a delațiunii în sine. Înainte de a se sinucide, în 1946, Drieu de la Rochelle scria (în „Jurnal”, apărut în traducere și la noi): „Da, eram, sunt, cu adevărat fascist. Am crezut într-un vis, așa cum i se cade unui intelectual și rămân credincios acestui vis.”
Se poate stabili vreo similitudine reală cu cazul – să zicem – Caraion? Anticomunist până-n ultima fibră, Caraion a făcut servicii Securității din motive care n-au nici o legătură cu adevăratele sale convingeri intime. Norvegianul Knut Hamsun l-a vizitat pe Hitler (1943) spre a-i mărturisi aprobare și susținere pentru invadarea țării sale de trupele Wehrmacht-ului. Mai mult: i-a dăruit lui Goebbels medalia Nobelului primit în 1920 (gestul a stârnit oroare în Norvegia și, pe adresa din Nørholm a prozatorului, concetățenii i-au trimis, cu dispreț, cărțile înapoi într-un asemenea șuvoi încât a fost nevoie să se înființeze un serviciu special la poșta din localitate). Ezra Pound și-a continuat emisiunile radio pro-fasciste în tot timpul celui de al II-lea război mondial și a condamnat vehement participarea USA.
Céline, autorul unor pamflete violente împotriva evreilor, s-a refugiat în Germania taman în 1944, când spiritele luminate nu mai știau cum să evadeze din chingile celui de „al III-lea Reich”; doar după căderea Berlinului a ajuns, de nevoie, în Danemarca. Heidegger s-a înscris în Partidul Național Socialist imediat după venirea lui Hitler la putere. Günter Grass a fost membru (voluntar!) al Waffen SS încă de la 17 ani. Francezul Brasillach scria laudativ despre Wehrmachtul ce-i cotropise patria. Nu discutăm aici legitimitatea pozițiilor, ci evidența rezultării lor din convingeri politice ferme (de altfel, danezii nu l-au extrădat pe Céline tocmai prin refuzul condamnării „delictului de opinie”). Asta a fost credința lor: strâmbă, reprobabilă, poate odioasă chiar, dar asumată deplin, până la capăt. Consecințele? De-a dreptul ciudate. Unii împușcați, alții, premiați.
La Rochelle s-a sinucis, Brasillach a fost executat, în ciuda cererii de comutare a pedepsei semnată, între alții, de Válery, Camus, Claudel, Mauriac, Cocteau, Honegger, Anouilh. Se pare că nu numai Stalin a recurs la represiunea psihiatrică, ci și medicina lumii libere. Ezra Pound a fost declarat nebun și închis la ospiciul St. Elisabeth din Washington. Knut Hamsun, la fel: opiniile și conduita i-au fost oficial considerate ca rezultând dintr-un… handicap mintal! Alții (Günter Grass, Ezra Pound) au avut parte, în mod egal, și de contestare și de recunoaștere idolatră, pe măsură ce timpul ștergea contururile și accentele trecutului. A existat, însă, o altă consecință, deloc minoră. Cei ce au apucat să ia Nobelul, au rămas cu el.
Competitorii îndreptățiți care urmau la rând (Céline, Brasillach, La Rochelle) au fost șterși iremediabil de pe lista marilor laureați; li s-a lăsat doar accesul la premii de mai mică importanță. Iar Nobelul pentru literatură a fost acordat – cui credeți? – unui învingător… pe teatrele războiului, care n-a scris în viața lui decât anecdote și discursuri: Winston Churchill (1953). Istoria, inclusiv cea literară, o fac învingătorii! (Păstrând proporțiile, să ne amintim de Premiul Unional pentru Literatură conferit lui… Brejnev, pentru dările de seamă despre campania din pământurile desțelenite…) Oricum, nu văd prea multe motive să așezăm condeierii noștri securiști în același rând (și rang) cu literații susținători ai fascismului. Au, și unii, și ceilalți, biografii pătate, dar una-i pata de sânge propriu, alta-i pata picurată pe trecutul tău… din sângele altuia.