Sângele lui Novak

Mă tem că povestea deloc hazlie cu hokeiștii lui Novak și cu muțenia ministrului român când i s-a cerut să recite versurile imnului național (totuși, nu agreez astfel de episoade gen „cine știe, câștigă!” în talk-show-urile civilizate!) n-a fost citită până la capăt. Dincolo de faptul că, cinstit vorbind, la aceeași întrebare, poate un român din douăzeci ar răspunde corect și până la ultima strofă, am o bănuială: Novak știa versurile. Închipuiți-vă însă în ce situație teribil de jenantă s-ar fi aflat ajungând cu recitarea la „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”!! Bine că moderatorul s-a oprit la vreme, altfel sângele din Urali al intervievatului cine știe ce poznă mai făcea! Dificil de întreținut relații prietenești cu vecinii maghiari, însă deceniile de conviețuire au arătat că decente pot fi. O vorbă din bătrâni spune că „prietenia nu-i o floare care înflorește chiar la margine de drum”; de-i să rămână mereu boboc, cu atât mai mult se cuvine ocrotit și de unii și de ceilalți. Nu pot crede că Ucraina n-a acordat nici un punct românilor în panarama ce a devenit Eurovision, dar vânzoleala incorectă și total imorală din totalizarea voturilor lasă deschisă și astfel de posibilitate. Istoricește, n-ar fi prea mare noutate. Ai sumedenie de surprize, ades fiind tentat să-ți amintești exclamația lui Democrit „Mulți care par a fi prieteni nu-ți sunt și mulți care nu par, sunt.”! Îmi place să cred că orice elev mai știe câte ceva despre Conferința de pace de la Paris, în urma căreia a fost anulat Diktatul de la Viena, Transilvania revenind acasă. Propaganda anilor ’50 ridica în slăvi sprijinul Uniunii Sovietice și al statelor din lagărul socialist pentru justa condamnare a raptului banditesc. Întorși cu trenul de la Conferință, Tătărăscu și I.G. Maurer, flancați de Gh. Gheorghiu Dej, au ținut la fiecare oprire a garniturii discursuri inflamate de slăvire a generozității „tătucului popoarelor”, fără a pomeni o vorbă despre condiția impusă românilor de delegația moscovită: primind înapoi Transilvania, renunțam definitiv la Basarabia și Bucovina de nord. Tipic pentru diplomația rusă încă de pe vremea lui Petru cel Mare: iei cât poți de la altul și niciodată nu dai de la tine. Pe noi ne-au cadorisit cu… pământ românesc, în schimbul pierderii pentru vecie a unor teritorii… la fel de românești. Cât despre Transilvania, aliații noștri de astăzi aveau cu totul alte gânduri. J. Campbel, raportorul „Comitetului teritorial american” (!) vedea și varii (ciudate) soluții, între care, 1 – menținerea Diktatului de la Viena, 2 – rectificarea în favoarea Ungariei a frontierei din 1920, și 3, cireașa de pe tort, „o Transilvanie independentă”. Se mai propunea și cuprinderea Transilvaniei într-o federație, ori atribuirea către Budapesta a unei „fâșii” de la vechea frontieră, plus autonomia Ținutului Secuiesc, dar și calea solomonică a „satisfacției totale”: întreg Ardealul dat fie Ungariei, fie României. Chiar și după ce s-a luat hotărârea anulării totale a Diktatului, partea maghiară, dispunând de un lobby consistent la toate nivelurile decizionale, insista să i se atribuie „barem” o mică fâșie la frontieră, cu un total (modest) de 22.000 km.p. Numai că „fâșia” ar fi înglobat orașele Arad, Oradea, Satu Mare, Carei… De salvat, ne-au salvat… rușii, care nu putea accepta menținerea unui rapt hitlerist, dar uitau complet de pactul similar Ribbentrop-Molotov. România a avut, la Paris, doi inamici care au faultat-o tot timpul: delegația Australiei și cea a Noii Zeelande. Constant de partea noastră, cehoslovacul Pika. Restul cererilor românești (în primul rând statutul de co-beligeranță) au fost respinse una după alta. Culmea culmilor este, însă, alta: o atitudine constant anti-românească de-a lungul tratativelor a avut-o delegația Poloniei! Mii de milioane a cheltuit România în 1939 pentru întreținerea celor 100.000 de refugiați polonezi (60.000 militari!), statul asumându-și serioase riscuri din această înfruntare inegală cu Germania. Aurul polonez a traversat România și a ajuns în occident protejat de nave de război românești. Pe teritoriul nostru s-au salvat președintele Poloniei, capii armatei, guvernul, familiile acestora. Mult a riscat România făcând neuitatele gesturi de omenie, prietenie, camaraderie! Drept pentru care, polonezii ne-au fost inamici statornici la Conferința de pace. Facerea de bine…