Sângele, apă…

Înainte de a încerca să dezghiocăm miezul chestiunii, respectiv karma învățăturilor lui Edward către tatăl său Iordănescu, mai așezăm în pagină vreo două comentarii pe marginea calificării Naționalei la Euro. Primul: parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior! Este profund incorect să așezăm semnul egalității între calificarea de acum și precedenta, când sita era de trei ori mai deasă. Cele 24 de echipe din turneul final reprezintă țări ce acoperă aproape tot continentul. Pentru prima dată este mai mare numărul națiunilor participante decât al celor necalificate – de unde se prezumă și o recoltă financiară record pentru FIFA de pe urma televizărilor. De astă dată, la balul ofițerilor participă și plutonierii, sergenții, ba chiar și recruții de talia Islandei ori Irlandei de Nord.
Dificultatea calificării fiind de trei ori mai redusă, un contabil antipatic ar propune să se opereze corecții corespunzătoare și în ceea ce privește primele-recompense – care, culmea, sunt mult mai mari decât atunci când competiția era de trei ori mai grea! Fotbaliatorii care au jucat cel puțin mediocru majoritatea meciurilor din grupă primesc o primă de calificare egală cu leafa unui muncitor, funcționar, învățător pe durata a… 44 de ani!! Adică, un salariat trudește aproape întreaga viață pentru a câștiga cât „saltă” tricolorii dintr-un foc, bașca sumedenia de prime intermediare! Și-s invidios degeaba: asta e, dacă nu mi-a plăcut cartea…
O a doua chestiune se referă la tevatura făcută pe marginea fabuloasei „victorii” a juriștilor Federației, cu poză în gazete, datorită căreia a fost îngăduită prezența publicului la ultimul meci de acasă. S-a spus și s-a scris că inspirații avocați au izbutit să dezamorseze lucrătura prin care stupidele „materiale pirotehnice” susțineau acuza de… discriminare și rasism! Numai că altul a fost temeiul amânării (și nu desființării) sancțiunii: mai exista o cale de atac, recursul la instanța superioară; evident, nu se putea pune în aplicare pedeapsa înaintea verdictului ultim. Și ceea ce n-au mai spus (și scris) lăudătorii: același succes, cu aceleași argumente, l-au obținut și juriștii Federației Maghiare. Care, sunt sigur, nu vor fi „omeniți” nici pe departe cu primele acordate avocaților noștri…
Și acum, la obiect. Edward Iordănescu (o fi existând și Sfântul Edward? – că iconițe n-am văzut) acordă un lung interviu „Gazetei sporturilor”. Tema: Puiu Iordănescu. Fără îndoială că nu ne putem aștepta la deplină obiectivitate: sângele apă nu se face și așchia nu sare departe de trunchi: „Eu fiind băiatul lui Iordănescu pot fi acuzat de subiectivism, dar și în perioada lui Pițurcă spuneam aceleași lucruri pe care le spun acum: nu mai avem fotbal.” Așa-i, vorbea despre Pițurcă, numai că… de rău. Ceea ce nu face și-n cazul de față, tăticul e tătic. Teza principală a pledoariei lui Edi am putea-o rezuma astfel: ne-a calificat la World Cup o generație de aur, condusă de Iordănescu; acum, ne-a adus la Euro o generație de (puneți Dvs. termenul de comparație ce-l vreți) condusă de același Iordănescu, dar… Adică: ești antrenor mare dacă ai jucători formidabili, dacă nu, nu; încropești rezultate pe măsura „dotării” cu purtători de crampoane. Departe de noi fantezia potrivit căreia antrenorul de 14 carate poate face din orice materie bici, care să și pocnească. Pe de altă parte, a da vina doar pe jucători înseamnă șubrezirea poziției selecționerului în ecuația succesului.
Reproșurile presei și cererea publică de demisie se întemeiază pe evidenta lipsă de idei a Naționalei. Cinstit vorbind, echipa nu se scălda în idei tactice nici în 1994, dar atunci interveneau rezolvările personale sclipitoare, apte să suplinească filele sărite din manualul fotbalului modern. Astfel de rezolvări nu prea pot fi așteptate din partea unei selecționate corigente la primul capitol din abecedarul jocului: pasa. Pasăm dezastruos: nu numai că avem la activ, procentual, doar 50% din pasele corecte izbutite de Spania ori Germania, dar la acest capitol suntem mult sub nivelul unor naționale precum Cipru, Islanda, Azerbaidjan. N-ai cum să-ți dai doctoratul înainte de a învăța să scrii de mână (deși ar fi ceva cazuri…). Arată-mi cum pasezi ca să-ți spun cât fotbal știi.
Avem, spune Edi, un fotbal de nivel jalnic. Așa o fi și, în astfel de situații, Iordănescu nu poate face minuni. Trebuie de văzut dacă nu aflăm pe undeva un visător, un fantezist în stare să încerce. Barem am spera la ceva. Altfel, după interviul juniorului și declarațiile tăticului, suntem și rămânem în glod până la genunchi și nu ne putem aștepta la nimic. La nimic (mai) bun, adică.