Imediat după ce Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului și i-a suflat suflare de viață, sufletul și trupul său posedau o sănătate deplină, pentru că erau pătrunse de energiile divine. Astfel, Sf. Grigore Palama notează că harul dumnezeiesc completa, prin foarte multe binefaceri, insuficiența naturii noastre. “Erau feriți de boală (…) datorită darurilor primite la creație”, remarca Sf. Vasile.
„O viață bine ordonată este cauză a sănătății” Datorită păcatului neascultării protopărinților noștri Adam și Eva, am pierdut haina de lumină protectoare dumnezeiască, trecând în această lume trecătoare și pieritoare, fiind osândiți să ducem o viață care este pradă multor rele și nenorociri. Acum, sănătatea trupului, pentru orice om, nu mai poate fi un bun dobândit în mod definitiv; ea nu există niciodată în mod absolut și de fapt nu este altceva decât un echilibru parțial și provizoriu, o stare de mai puțină boală.
Sfântul Maxim Mărturisitorul notează la modul general: “O viață bine ordonată este cauză a sănătății”, în schimb dezordinile spirituale se traduc inevitabil, în suflet și trup, prin tulburări patologice.
Hristos – „doctorul suprem al sufletelor și al trupurilor” Atunci când sufletul participă la pacea divină și la ordinea harului, el comunică această pace și ordine funcțiilor trupului, putându-se realiza chiar și la vârste înaintate o uimitoare vigoare și o tinerețe surprinzătoare.
În cazul sfinților, uneori trupul face dovada suferinței și a stricăciunii, iar alteori le este dat să manifeste în corp sănătate prin harul lui Dumnezeu, transformând soarta obișnuită a materiei. Sf. Ioan Scărarul scrie în această privință: „Atunci când omul este unit și amestecat lăuntric cu iubirea dumnezeiască, se vede strălucind pe trupul său ca într-o oglindă, strălucirea și liniștirea sufletului său, precum s-a petrecut cu Moise atunci când, după ce a fost cinstit cu vederea lui Dumnezeu, față să a devenit toată plină de lumină. De aici putem trage concluzia că trupurile sfinților s-au făcut nestricăcioase pentru că au fost curățite de această flacără prea curată a dragostei dumnezeiești, fiind pătrunse de harul divin, dobândind astfel însușirea nestricăciunii. Fiind cei dintâi care realizează în această lume premizele transfigurării și ale Învierii asigurate întregului neam omenesc prin Hristos, ei mărturisesc înaintea tuturor oamenilor despre sfârșitul oricărei boli, despre vindecarea naturii umane totale prin “doctorul suprem al sufletelor și al trupurilor”, manifestând primele roade ale acestora și aducând o chezășie a sănătății superioare și definitive din Împărăția cerurilor.
Dacă omul rămâne bolnav sufletește, sănătatea trupului nu-i slujește la nimic E firesc deci că trebuie să preferăm sănătatea, dar cu condiția ca să fie trăită în Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Întoarcerea la sănătatea fizică are sens, după învățătura sfinților părinți, în raport cu scopurile ultime ale omului și cu mântuirea întregii sale ființe, care nu este cu putință decât prin biruința asupra păcatului. Dacă omul rămâne bolnav sufletește, sănătatea trupului nu-i slujește la nimic, căci el rămâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) și nu-și folosește organele spre a-L slăvi pe Dumnezeu, luând la sfârșitul vieții pământești destinația gheenei.
Sănătatea dată de Dumnezeu și de medicină nu este aceeași. Dumnezeu vindecă atât sufletul cât și trupul, iar medicina cel mult trupul, pentru scurtă durată și precar. Deci sănătatea trupească este provizorie, iar în sănătatea sufletească se cuprinde începutul vieții veșnice. Este importantă sănătatea sufletească și, cu atât mai însemnată, cu cât sufletul e superior trupului (Sf. Ioan Gură de Aur).
Sănătatea este un dar prețios de la Dumnezeu “Dumnezeu este Cel ce dă sănătate celui ce suferă, când voiește”, zice Sf. Varsanufie, voia Sa tinzând, așa cum am văzut, spre ceea ce este mai bine pentru fiecare din punct de vedere duhovnicesc. Deci sănătatea este un dar prețios de la Dumnezeu.
Bogăția, fără sănătate, este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezintă drumul pentru un om fără picioare. În zilele noastre, rareori se întâmplă ca în trupul sănătos să viețuiască un suflet sănătos, ci în cea mai mare parte, și aproape întotdeauna, sufletul sănătos viețuiește în trupul neputincios, iar sănătatea trupului îi deschide omului ușa spre multe capricii și păcate, iar neputința trupului o închide (Sf. Tihon Zadonschi).
Un bătrân oarecare deseori se îmbolnăvea. În cursul unui an s-a întâmplat să nu fie bolnav; bătrânul se mâhnea foarte mult din această pricină și plângea zicând: “M-a părăsit Dumnezeul meu și nu m-a cercetat”.
(Patericul egiptean)
