Șampanie, stridii și scrisori naziste

Pentru franțujii care viețuiesc la țărmul Oceanului Atlantic, rolul și importanța socială a porcului trec în sarcina stridiei. Economia contează pe ea, magazinele ți-o vând, restaurantele de lux ți-o promit în toată splendoarea sa nevertebrată. Atât de multe crescătorii sunt, că nu te poți ține să nu guști și tu, chiar dacă vii dintr-o țară mai rudimentară și mai strânsă la pungă, cum îi România.
Apuci stridia – după ce o plătești! – îi despici emisferele cochiliei cu un cuțit special, stropești bănuțul acela tremurător de gelatină cu o lacrimă de lămâie și – sluarp, sluarp! – bagi la ghiozdan din două înghițituri. Ca să alunece corespunzător pe gât, ajuți cu un gât de vin sau – că tot e sfârșitul anului – de șampanie.
O delicatesă, cică! Mai bună decât cârnatul, sângeretele ori jumările oferite de onestul porc. Și de mii de ori mai sănătos, zice-se. Și – ah, cât pe ce să uit! – cu puternice calități afrodisiace. Partea asta de la urmă e pentru a-i convinge pe milionari să facă „sluarp, sluarp” pe bani grei!
Pe mine, stridia m-a convins doar că snobismul lumii e fără început și fără sfârșit. Am sluarp-at câteva, dar mai mult ca să nu mor prost din punct de vedere culinar.
Ca să nu mor prost nici din cel cultural, am achiziționat de la mama ei o carte seducătoare – “Comme un allemande en France” – conținând scrisori din al Doilea Război Mondial, trimise, din Franța ocupată, de soldații germani familiilor lor. Tot fondul epistolar e susținut de un fond de fotografii inedite, care ilustrează coabitarea ocupantului cu elementul autohton. Coabitare complexă… Să nu uităm că din ea s-au născut 200.000 de copii ilegitimi.
Ce să zic… E prinsă toată tipologia umană, tot spectrul de vârste și profesii… Sunt redate și câteva scrisori de-ale unor pacifiști și chiar antinaziști convinși, că nici ăștia nu scăpau de recrutarea sub stindardul nazist al lui nen’tu Hitler. Nu lipsesc nici mesajele pe care Heinrich Böll – viitor laureat al Nobelului pentru literatură – le-a trimis iubitei sale.
Interesant e și cum îi numeau soldații nemți pe luptătorii din Rezistență: „teroriști”… În propaganda care li se servea, a-ți apăra țara de invadatori se chema terorism. Parcă mai folosea unul acest termen la un final de an de-acu’ două decenii și ceva…
Hai, La Mulți Ani, veniți să vă pup oleacă!