Sâmbăta Mare, cea mai importantă zi din Săptămâna Mare

Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului se încheie cu Sâmbăta Mare, când Mântuitorul Iisus Hristos Se află „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”, așa cum mărturisim în troparul de la sfârșitul Proscomidiei, care se rostește și la intrarea preotului cu Cinstitele Daruri, în Sfântul Altar la Sfânta Liturghie. De aceea această zi este cea mai importantă din Săptămâna Mare, lucru mărturisit și de Sinaxarul zilei: „Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare; și iarăși mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă și Mare Sâmbătă. Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s‑au săvârșit, și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru”.
Această zi este foarte importantă în planul mântuirii neamului omenesc, deoarece, la fel ca la începutul lumii, când a fost creat omul în a șasea zi, iar în a șaptea zi Dumnezeu S‑a „«odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le‑a făcut» (Facerea 2, 2) și a sfințit ziua, numindu‑o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou pe omul stricat și înnoindu‑l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare S‑a odihnit încă o dată cu o odihna desăvârșită, de toate lucrurile lui, dormind un somn dătător de viață și mântuitor” (Sinaxar Sâmbăta Mare).
În Sâmbăta Mare Domnul nostru Iisus Hristos este cu trupul în mormânt după ce Vineri seara a fost îngropat de „Iosif cel cu bun chip”, care „de pe lemn luând preacurat trupul” Mântuitorului „cu giulgiu curat” l‑a înfășurat „și cu miresme, în mormânt nou îngropându‑l l‑au pus”, iar cu sufletul S‑a pogorât la iad: „Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l‑a dat în mâinile Tatălui. Tot Tatălui I‑a dat și propriul Său sânge, fără să‑I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n‑a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți” (Sinaxar Sâmbăta Mare). De aceea slava de la începutul Deniei Prohodului Domnului teologhisește: „Când Te‑ai pogorât la moarte, Cel ce ești viața cea fără de moarte, atunci iadul l‑ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii. Și când ai înviat pe cei morți din cele dedesubt, toate puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ție!”
Sfântul Apostol Petru vorbește în prima sa Epistolă despre pogorârea Domnului la iad: „Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S‑a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare”. El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte și Înviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiți, ținuți până atunci sub stăpânirea celui rău, și le‑a propovăduit cuvântul Evangheliei. Acest lucru îl mărturisesc și Părinții Bisericii, care arată că Hristos a dus vestea cea bună a mântuirii sufletelor celor răposați de la Adam și până la El, care erau în iad, pentru că până la Învierea Lui toți oamenii mergeau în acest loc de durere. „Ducând cuvântul credinței la iad, Hristos a extins harul Său la întreaga fire” (Sfântul Chiril al Alexandriei).
Învățătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este menționată în al V‑lea articol de credință din Simbolul apostolic și din cel atanasian, precum și în Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe.
Cântările din Triod ale Sfintei și Marii Sâmbete mărturisesc uimirea cetelor îngerești când văd că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe Cruce și cu trupul este pus în mormânt: „În mormânt, Viață, Pus ai fost, Hristoase, Și s‑au spăimântat oștirile îngerești, Plecăciunea Ta cea multă proslăvind”, iar cu sufletul S‑a pogorât în iad: „Spăimântatu‑s‑au cetele îngerilor, văzând pe Cel ce șade în sânurile Tatălui Cel nemuritor, cum a fost pus în mormânt ca un mort; pe Care‑L înconjoară cetele îngerești și‑L slăvesc împreună cu morții cei din iad, ca pe un Făcător și Domn”.
Cel mai bine ne explică întreita ipostază a Domnului Iisus Hristos din Sâmbăta Mare Sinaxarul din Triod: „Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în Rai; a fost și în iad, după cum s‑a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într‑un chip mai presus de fire ca Dumnezeu nescris împrejur era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni; Dumnezeirea n‑a suferit nimic în mormânt, după cum n‑a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor”.
Pentru a înțelege importanța acestei Sâmbete pentru mântuirea noastră, ne întoarcem la Triod, unde în condac imnograful inspirat teologhisește: „Cela ce a încuiat adâncul, S‑a văzut mort și cu smirnă și cu giulgiu înfășurându‑Se, în mormânt S‑a pus ca un mort. Cel fără de moarte, și femeile au venit să‑L ungă cu mir, plângând cu amar și strigând: Aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată, întru care Hristos adormind, va învia a treia zi”. Iar din slava de la Laude aflăm: „Ziua de astăzi mai înainte o a închipuit cu taină marele Moise, zicând: Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată; aceasta este ziua odihnei, în care S‑a odihnit de toate lucrurile Sale, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morții, după trup odihnindu‑Se. Și la ceea ce era iarăși întorcându‑Se prin Înviere, ne‑a dăruit nouă viața veșnică, ca un bun și iubitor de oameni”.
Sfânta și Marea Sâmbătă este, după cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „ziua care leagă Sfânta și Marea Vineri, Paște al Crucii, de ziua Învierii sau Paștele Domnului” (Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, p. 233).
În această zi Domnul Se odihnește în mormânt, care cuprinde „pe Cel ce cuprinde făptura cu palma; acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile cu bunătatea; doarme viața și iadul se cutremură și Adam din legături se dezleagă. Slavă rânduielii Tale, prin care săvârșind toate, ne‑ai dăruit nouă odihnă veșnică, prin Sfântă Învierea Ta cea din morți”, după cum mărturisesc stihirile de la laudele Deniei Sâmbetei celei Mari și care ne cheamă „să vedem Viața noastră zăcând în mormânt, ca să învieze pe cei ce zac în morminte”. Deci Hristos trece prin toate etapele omului căzut din pricina păcatului lui Adam, dar fără păcat și stricăciune, pentru a mântui neamul omenesc, iar prin Învierea Sa să ne dăruiască viața veșnică din Împărăția Sa cea nepieritoare.
Hristos coboară la iad ca un Împărat, ca un biruitor, vestește izbânda asupra morții și a diavolului și îi eliberează de acolo pe cei drepți. Raiul, „patria strămoșească și părintească, rămăsese închis pentru toți, după îndepărtarea lui Adam. Acum îl redeschide Iisus, în prezența tâlharului, care este primul dintre cei ce au intrat în Împărăția cerurilor” (Fericitul Augustin).
Sinaxarul ne spune că Învierea Domnului începe din iad: „Dar deodată iadul se strânge și este cuprins de amețeli când simte puterea mai tare a Domnului; și după puțină vreme a dat afară, din pricina înghițirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului, și pe cei ce îi mâncase și‑i ținea din veac în pântece”. Alături de Hristos învie și drepții care erau ținuți în închisoarea iadului. De aceea icoana corectă a Învierii este Coborârea Domnului la iad, unde vedem cum El zdrobește porțile iadului și învie împreună cu toți drepții. Iar iadul se tânguiește: „Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi‑ar fi fost de n‑aș fi primit pe Cel ce S‑a născut din Maria, că venind asupra mea, mi‑a surpat puterea; porțile cele de aramă le‑a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le‑a înviat. Slavă, Doamne, Crucii Tale și Învierii Tale” (Stihire Vecernie). Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos „cu patima Sa din patimi ne‑a eliberat și cu Învierea Sa din stricăciune ne‑a izbăvit”.
(Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziarul Lumina)