Salutul credincioșilor în Biserică

Salutul este înțeles mai ales ca un gest de politețe, un gest care exprimă sentimentul de respect față de cineva. Nu de puține ori, salutul premerge conversației și are multiple valențe în actul comunicării și mai ales în cel al comuniunii. El îndeplinește, așadar, și o funcție etică, însă etosul marchează o tipologie a relațiilor interumane datorate îndeosebi tradițiilor și regulilor sociale, uneori impuse. În Evul Mediu, de pildă, aceste reguli erau stricte la curtea seniorilor, iar necunoașterea lor ar fi pus în pericol până și viața celor supuși.
În Biserică, însă, nu există nici supus, nici stăpân…
În Biserică, însă, nu există nici supus, nici stăpân, nici rob, nici liber (cf. Gal. 3, 28). Totuși, a saluta pe cineva este aici mai mult decât un act de civilitate, este unul de comuniune. Credincioșii se salută nu numai pentru că nu se văd după o vreme, ci pentru că doresc binele tuturor și îl lucrează. De aici, bucuria celor care se salută, pentru că vestesc cele bune: „spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!” (Lc 8, 39). Vorba românească „a da binețe” acoperă foarte bine sensul salutului creștin. În fapt, majoritatea formelor de salut trimit la bine și la bunătate: „Bun găsit!”; „Bun rămas!”; „Mergi cu bine!”; „Bună ziua!” etc.
Romanii îl salutau pe Caesar în arena Colosseumului: „Ave, Imperator, morituri te salutant!”, pentru că îl considerau ca pe unul dintre zei. Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după Înviere, a întâmpinat pe femeile mironosițe cu cuvintele: „Bucurați-vă!” (Mt. 28, 9). În Roma antică, oamenii se prosternau idolului, aici Dumnezeu Omul îi întâmpină pe credincioși și se adresează tuturor: „Bucurați-vă!” Salutul creștinilor este mărturie a Învierii Domnului, de aceea, în perioada Penticostarului, salutul lor este „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” În Grecia se folosește și acum salutul „Bucurați-vă! – Chairete!”, deși nu este receptat întotdeauna în sens teologic. În cărțile liturgice s-a păstrat viu salutul „Bucură-te!”, mai ales în rânduiala slujbei Acatistului, de unde înțelegem că suntem permanent în comuniune cu sfinții, pe care îi lăudăm fericindu-i. Aceeași bucurie a comuniunii se vede și în casa preotului Zaharia, când, la auzul cuvintelor de salut ale Maicii Domnului, a săltat pruncul în pântecele Elisabetei (vezi Lc. 1, 39-44).
Salutul este semnul comuniunii în Biserică
Pornind de la faptul că salutul este semnul comuniunii în Biserică, există formule de salut specifice, adresate de către credincioși episcopului sau preotului: „Binecuvântați, Înaltpreasfințite Părinte!”; „Sărut mâna, Părinte!”, dar și răspunsuri specifice adresate de episcop sau preot credincioșilor: „Domnul să te binecuvinteze!”; „Fii binecuvântat!” sau „Domnul!” Gestul de a săruta mâna episcopului și a preotului își are temeiul în faptul că, din mâna lor, primim Sfintele Taine. În vremea Sfintei Liturghii, preotul se roagă astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, învrednicește-ne, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și, prin noi, la tot poporul.”
Credincioșii se pot saluta între ei pomenindu-L pe Dumnezeu ca Proniator: „Doamne ajută!”; „Dumnezeu să-ți ajute!”, iar părinții îi pot binecuvânta pe copiii lor. Mediul familial trimite și la o altfel de abordare a gestului. Totuși, un creștin nu salută niciodată cu cuvintele: „Noroc!”; „Baftă!” sau în mod injurios.
Important este că, pentru un creștin, salutul arată nu numai gradul de civilitate, dar mai ales frumusețea lăuntrică pe care o dobândești prin lucrarea virtuților, și nu prin deprinderea unor maniere elegante.
(Sursa: Ziarul Lumina)