Sălbaticii Estului

Vroiam să scriu astăzi despre cu totul altceva. Dar exact când am pus mâna pe pix, pe un program TV se derulau imagini de prin Cipru, de la cantonamentul în care se află fel de fel de echipe românești. Știrea de senzație era aceea că „Politehnica Timișoara și Dinamo București locuiesc la 20 de metri distanță una de cealaltă” și că „mai mult, se antrenează pe terenuri alăturate”!! Extraordinar, nemaipomenit, incredibil! Nici măcar nu știa dacă chestia era chiar demnă de o știre. Nici dacă fotbaliștii înșiși o percep ca pe ceva deosebit. Atunci, cine naiba are interesul să-i întărâte și să producă tensiune într ei, de parcă n-ar fi vorba de două echipe de fotbal, ci de două armate aflate într-un război apocaliptic sau, mai rău, între două triburi canibali care –au altă grijă decât să-i fiarbă la foc mic pe cei din pulpiță de humanoid, din când în când, la cină? Toate sloganurile idioate pe acre le auzim rostite atât de conducătorii de triburi, pardon, de cluburi, cât și de galeriile de „războinici” cu țuica și maneaua-n cap, creează o imagine de sălbatici fără frontiere, pe lângă care legendarii „hooligans” par niște bieți copii de țâță. Prin comparație, la meciurile pe care le vedem transmise din Anglia, toată lumea cântă. Și n-am auzit, în strigăele lor pe note, nici un echivalent al clasicelor (la noi și numai la noi) „muie” sau „moarte ciorilor”. În Spania este de la sine înțeles, ba chiar parte din protocolul obligatoriu, ca președinții echipelor care se luptă în teren să stea unul lângă altul în loja gazdei. Iar în teren ce fac oare „războinicii”? Își fracturează tibii, își trag coate, se înjură de mame? Nu, că exact duminică i-am văzut pe căpitanii de echipe îmbrățișându-se înainte de meci și stând de vorbă, vreun minut, înainte de începerea meciului. Râdeau cu gurile până la urechi. S-au pupat la urmă și-au trecut la treabă. La noi, cu siguranță, ar fi fost suspecți de trădare și înjurați de galerie, iar președinții i-ar fi trimis la echipa a doua.