Salată de gânduri

În lumea modernă foarte multă informație se află în mediul online. Sunt dese situațiile în care găsim soluții sau ajutor pe internet. Media, virtualul, fac parte din noi. Am avut onoarea de a avea o experiență extraordinară. Am fost invitat la București, la Televiziunea Română.
Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Am vorbit despre multe. Medicină, scris, povești de viață, cărțile mele. Studiouri încărcate de istorie. Holuri imense. O echipă de profesioniști cărora le mulțumesc din toată inima.
După toată această nebunie frumoasă am revenit cu picioarele pe pământ când am ajuns la cabinet. Haos total. Carduri blocate. Servere picate. Și, normal, nimeni nu comunică măcar un singur lucru clar. Nimeni nu-și asumă. Nimeni nu e vinovat. Până și asociațiile noastre de profil par a avea o areactivitate și un stoicism greu de înțeles. Nervi. Consum. Impresia că degeaba ai învățat atâția ani. Un cabinet stă agățat de un server. Asta ca să vedeți cât de adânc se întrepătrund lumea normală cu cea virtuală.
Sigur că nu sunt mulțumit de cum merg toate lucrurile. Sigur că nu sunt mulțumit de faptul că actul medical depinde de variabile. Sigur că nu sunt mulțumit pentru că în fiecare zi risc să nu pot valida serviciile pe care le ofer. Dar ce pot face? Când scrie oricare neica nimeni o reclamație privind un cadru medical, toate instituțiile își anunță controale. Fac procese verbale. Trimit răspunsul și măsurile luate pe adresa reclamantului. Să vadă că statul îl bagă în seamă. Când semnalăm noi că nu funcționează ceva sau că nu sunt anumite lucruri în regulă, ne bagă cineva în seamă? Absolut nimeni. Nu înțeleg de ce atâta bătaie de cap ca totul să fie online, când autoritățile responsabile nu sunt în stare să informeze corect populația despre vaccinare, despre stilul de viață, despre importanța alăptării la sân, despre contracepție și multe altele. Importante pentru sănătate.
Această tăcere duce la tot felul de opinii. E plin netul de forumuri de mămici deștepte care se cred experte în pediatrie. Lipsa de educație, de încredere, imposibilitatea genetică de a-și vedea lungul nasului duc la decizii periculoase.
Avem un talent extraordinar de a pune mereu accentul pe ceea ce este neesențial. Pe hârtii. Pe situații pe care nu se uită nimeni. Că doar nu facem alocări bugetare în funcție de problemele reale. Uitați-vă în ce stare sunt orfelinatele. Vorbește cineva despre asta? Ne bazăm pe voluntari, pe asociații umanitare, în rezolvarea unor probleme grave.
În orice parte te-ai uita vezi numai nedreptate. Vezi numai strigăte de ajutor. Avem nevoie de politici clare. De soluții. De viziune. Cine să ni le ofere? Cine își va asuma vreodată ceva? Nimeni. Vrăjeala e mai ușoară. E mai ieftină. Cuvintele nu sunt suficiente pentru a mișca munții aici, în lumea reală. Așa că așteptăm cuminți să cadă peste noi. Și atunci, în mod sigur, altcineva va fi vinovat pentru ceea ce ni s-a întâmplat, nu?