Saka

Cel care nu mai este, Serafim Saka, mi-a fost drag. Foarte ciudat: scriitorul considerat de toată lumea ciufut, arțăgos, incomod, avea vocația prieteniei. O vreme am fost găzduit ilegal, la Chișinău, în atelierul în care soția lui, Maria, fantaza la războiul de țesut, imaginându-și ciudate tapiserii de o delicată limpezime. Dormeam pe o ladă cu cărți românești primite de peste Prut, același titlu de câte zece ori: foamea de carte românească determina atunci o tezaurizare nestăpânită și, ades, informă.
Serafim Saka mi-a fost șef la departamentul cultural al unei asociații economice al cărei obiect de activitate nu l-am priceput niciodată. Locuiam acum la „coada calului” lui Kotovski; în fiecare vineri, prezentam udostvorenia și primeam o gâscă vie de la crescătoriile firmei – etajul hotelului „Cosmos” răsuna de gâgâieli și se umplea de fulgi… În cea de a doua calitate, de subordonat al lui Saka, adică de șofer, l-am însoțit pretutindeni, de la furtunoasele sesiuni parlamentare la spectacolele literar-politice ale „Teatrului verde”, ori la repetițiile Teatrului „Ionescu”, pe atunci pendinte de sectorul nostru cultural.
Credeam, în anul acela, că tot ce zboară se mănâncă (apropo de gâștele de la „Valeologia”!), că împlinirea proiectelor și idealurilor nu depinde decât de o minoră chestiune de timp, că basarabenii sunt temeinic „uniți în cuget și-n simțiri” și că românii aciuați ca și mine la Chișinău nu-s mânați decât de înalte simțăminte naționale. Aș! A urmat cascada dezamăgirilor, pe care Serafim o urmărea și comenta cu detașarea celui îndreptățit să replice „nu v-am spus eu?”. Și chiar ne avertizase, fiindcă, deși implicat profund în iureșul optimist al vremurilor, și-a păstrat totdeauna luciditatea. Drept pentru care era taxat de unii confrați ca „acritură”, suspectat fiind nu numai de defetism păgubos, ci și de mizantropie. Pentru cele două volume ale cărții „O cronică a Basarabiei” am chestionat în lungi interviuri personalități basarabene dintre cele mai diverse, de la șefii de stat Snegur și Lucinski la grănicerul de la Prut.
Cele mai limpezi, corect vizionare, pătimaș-realiste, ireproșabil documentate istoricește și dovedind fermitate a opiniilor au fost răspunsurile lui Saka. Concepția lui singulară despre Transnistria a stârnit rumori dezaprobatoare, ale căror ecouri o însoțesc și azi: „O văd ca pe o excrescență ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal”. Serafim era oare, cum se spune, „de profesie contra”? Mai degrabă cred că-i vorba despre o relație specială cu instituția compromisului, căreia mai toți îi acordăm, cu indulgență ajungând până la lașitate, funcția de justificare a gesturilor care ne incomodează amintirile. N-o accepta sub nici o formă. Deși excelent vorbitor al limbii române, cu frazare impecabilă și accent deloc periferic, Saka n-a agreat și n-a practicat strălucirile stilistice menite să ia ochii cititorului, ci a narat totdeauna sobru, economicos și exact – semn că-l preocupa fondul și nu irizările formale de suprafață. Am fost martor și oarecum implicat în nașterea cărții „Basarabia în Gulag” (1993); urmărea vizibil emoționat istorisirile amare ale represaților, îi îndemna să revină, cerea deslușiri, sperând să afle mobiluri cât de cât logice într-o lume a ilogicului suveran. Am avut senzația că în această carte a investit prea mult sentimental și că l-a consumat sufletește; adeseori, în mijlocul vreunei discuții oarecare, revenea fără motiv la cutare episod din tenebrele universului concentrațional, comentându-l cu uimire exclamativă: „Domnule, de necrezut!”.
Serafim a avut parte și de înalte onoruri oficiale, și de marginalizare în perioada sovietică – dar și de o anume izolare… confraternă în ultimii ani. Nici n-a știut, nici n-a vrut „să mai lase de la el”. Din balconașul strâmt al apartamentului de bloc, pe care-l închisese și-l preschimbase în birouaș de lucru (a doua persoană nu încăpea, așa că discutai cu el din pragul ușii „casei mari”), și-a apărat colțos opiniile adeseori iconoclaste, mereu căutând firicelul de lumină în imperiul întunericului. Spunea: „artistul trebuie să reveleze nuanțele, la nevoie să descopere pete în soare, dar și bănuiala unei fărâme de rază într-un negru nesfârșit.” Către un „negru nesfârșit” s-a călătorit și Serafim. Rămâne fărâma de rază a amintirii.