Aseară m-a sunat poetul și filosoful Dumitru Velea, prieten al studențiilor noastre întortocheate literar. Telefonul meu arheologic e preferat de realizatorul „Banchetului”. Soția îl dă „pe tare”, iar Velea e sigur că-l ascult și eu.
Are o voce îngrijorată prin care trec nori. Nu-i vocea lui.
- S-a întâmplat ceva la voi?
- Nu, în afară de ce știți, răspunde Giorgiana.
- De câteva zile îl visez pe Lucian. Astă noapte am avut un vis ciudat.
Eram amândoi într-o pajiște, un peisaj nedefinit mai degrabă. Venea o săgeată, iar eu am prins acea săgeată însângerată.
- Poate ai prins-o prea târziu, după ce și-a făcut treaba, am vrut să spun de la capătul muțeniei mele care mi-a lăsat relativ vorbitoare două degete și un pix.
- Era o săgeată groasă și plină de sânge, adaugă Velea, retrăindu-și înfiorat visul.
O tăcere stă ca o mobilă veche în jurul telefonului brichetă. Stă pe sufletul meu.
Giorgiana spune: în satul meu, sângele în vis e veste.
- Sunteți siguri că totul e bine la voi? – mai întreabă Velea.
Eu de zece zile n-am ieșit din cameră. Să ne vedem sănătoși prieteni, într-o parte sau alta a însângeratei săgeți.
P.S. Buni zori, prieteni! La Sângeru aud că a venit iarna. A mea a venit mai înainte!
