Sadoveanu, un sfat legat de cimitir

Sadoveanu le recomanda tuturor să se mai plimbe prin cimitir, să se convingă cât de efemeri suntem. Știu, Sadoveanu a fost o canalie, dar dacă tocmai o canalie dă asemenea sfaturi, face să le urmezi. N-ar fi stricat să-și dea și el seama cât de muritor era.
Mă rog, cum trebuia să merg la mormântul cuiva drag, m-am folosit duminică de prilej să fac doi-trei pași printre morminte.
Pacea care m-a învăluit de cum am intrat pe poartă, era bortelită de grandoarea monumentelor funerare, care mă trăgeau de mânecă să le privesc.
– Uite, domnule, ăsta da om care se respectă!, am exclamat cu admirație, în fața unui înger plantat pe un mormânt, înger care n-ar fi putut zbura în veci, din cauza aripilor grele de marmură.
Multă risipă de material scump, mult kitsch funebru. Care nici n-are ce căuta, în simplitatea și decența pe care moartea le pretinde de la noi. Suntem cu toții egali în fața morții? Așa se spune. Dar nici înainte, nici după moarte, egalitatea nu se vede. E ca în cartierele unde, printre cocioabe, vezi lăbărțată vila unuia care nu mai poate de bine. Notați: morții cu monumente funerare somptuoase nu-s mai puțin morți ca ăia sărăntoci.
Foarte mulți răposați au trecută pe construcția funerară o cugetare mică, un panseu isteț, un vers memorabil… Toate având menirea – pardon de expresie! – de a-l pune în fund pe eventualul cititor. Unul zice că „viața e linia de unire între naștere și moarte”. Așa e, dar cât ne mai muncim să facem linia asta cât mai lungă și mai groasă posibil.
Foarte mulți trecuți dincolo țin să-și menționeze profesia. Unul și-a inscripționat „prof. univ. dr.”, altul gradul de colonel, iar unul dă de știre că e doctor în filologie. Câte o diplomă în marmoră pe mormânt cred că ar fi dat foarte bine.
Încât m-am întrebat: oare de ce, morți fiind, vrem atât de mult să le plăcem celor vii? De ce vrem să le luăm piuitul, în loc să ne facem un anturaj plăcut în rândul colegilor răposați?