Sadic, alienat, schizofrenic și masochist!

În siajul discuțiilor purtate cu prilejul aniversării nașterii lui Eminescu au rămas destule neduse până la capăt. Iată una: n-aș crede că ex-președintele Constantinescu este răspunzător până la capăt de bizarul act al decorării cu Medalia Eminescu tocmai a celor ce l-au declarat pe Eminescu nul și neavenit. Președinții semnează tabele întocmite de alții; s-a întâmplat și la case mai mari să fie decorat cine nu merită, dar o asemenea flagrantă gafă culturală rămâne făr-de-pereche. Emil Constantinescu universitar fiind, deci, fără îndoială, intelectual, este de crezut că trebuia să fie la curent cu răsunătorul demers al contestatarilor dispuși să azvârle pruncul odată cu zoile din copaie: invocând fireasca necesitate a eliminării festivismului de carton, gongoric și simplist-școlăresc, care, de fapt, nu servea, ci știrbea imaginea poetului, au găsit de cuviință să nege nu campania patriotardă de minimă rezistență culturală, ci pe Eminescu însuși.
Se poate spune că memoria poetului este pur și simplu insultată când cel care l-a declarat pe Eminescu nul este decorat cu… Medalia Eminescu! Dacă președintele considera demnă de medaliat contribuția contestatarilor la propășirea culturii naționale, n-avea decât să le acorde ordinul Meritul Cultural, ori, de ce nu, Steaua României, dar nu taman distincția ce poartă numele poetului! Până aici, mai treacă-meargă, dar, la 15 ianuarie, l-am auzit pe dl Constantinescu, la radio, rotunjind un inflamant discurs de omagiere a lui Eminescu! Cum vine asta? Îi decorezi pe cei care-l declară pe Eminescu nul și mai ai obrazul să omagiezi… nulitatea? Alarmat de bâzâitul muștei în jurul căciulii, dl Constantinescu nu numai că nu-și recunoaște eroarea, dar încearcă s-o justifice pledând pentru necesitatea dezbaterilor apte să scoată orice temă din încremenire apologetică. Numai că una-i dezbaterea și alta înjurătura ineptă. Oricât ar încerca, ex-președintele nu-și va spăla rușinea cu toată apa Dâmboviței! Si tacuisses, philosophus mansisses…
Încă un semn din aceeași gazetă botoșăneană (preluat și de „Adevărul”) din care aflasem că Eminescu a fost de două ori tată: mai vechea noastră cunoștință Cosmin Zamfirache oripilează încă din titlu: „Eminescu era sadic, alienat de mic, schizofren și masochist”. Cam asta a reținut dumnealui din lectura primei psiho-biografii din literatura română dedicată poetului de la Ipotești de dr. C. Vlad („Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, 1932). La citirea titlului horror, un neavizat l-ar include pe C. Vlad în rândul detractorilor agresivi – un soi de psiho-Grama; de fapt, avem de a face cu un cercetător extrem de serios, atestat ca universitar de o comisie formată din iluștrii Gh. Marinescu, C.I. Parhon și Mina Minovici, autor al unor legi biodinamice ale psihanalizei, întemeietor de reviste științifice și al școlii românești de psihanaliză. Cum, poate, nu s-a uitat, psihanaliza a fost considerată „știință burgheză”: în 1952 fiind condamnată oficial de Academia Română (printre rarii supraviețuitori ai disciplinei se numără și octogenarul pășcănean Leonard Gavriliu); abia după 1989 s-a putut constitui „Grupul psihanalist român”. Cartea lui C. Vlad este scrisă cu infinit respect pentru personalitatea poetului, fraza de încheiere rezumând și prețuirea, și compasiunea autorului: „Groaznic acel piedestal al nemuririi! Nu e clădit din aur și argint, ci din sărate și amare lacrămi cristalizate” (pag. 232, ed. 1935).
Gazetarul botoșănean alege din carte doar pasajele ce-l prezintă pe Eminescu cât mai dezagreabil cu putință; scoase din context, creează impresia unui personaj de-a dreptul sub-uman, aproape hidos. Astfel de„contribuții” de istorie literară explică deteriorarea constantă a imaginii fizice a „Luceafărului” în mentalul tinerei generații. La 15 ianuarie, un film scris de subsemnatul și dedicat lui Eminescu și Creangă a fost difuzat aproape concomitent pe trei posturi tv, TVR 1, TVR Internațional și TVH. Dacă veți citi aprecierile pe internet, veți întâlni, între zeci de postări apreciative, și un reproș: „Din film nu s-a înțeles că Eminescu puțea”. Cam asta rețin unii din contribuțiile gazetărești intitulate cât mai scandalos cu putință! Nu-s de acord cu destule aserțiuni ale lui C. Vlad, începând cu obstinația de a vedea în personajele eminesciene inadaptate trăirile celui ce le-a creat. Logic, nu s-ar cuveni să le căutăm și în eroii împliniți? Nu cred până la capăt nici în ideea că tatăl poetului, „vajnic, brutal, muncitor și real” i-a făcut pe copii „moi, femenini, plini de reverii și fantasme” (p. 76). Și nici în considerarea procesului creativ drept un produs direct al bolii, ci, cum spune celebrul psihanalist R. May, „reprezentând gradul cel mai înalt al sănătății afective”. Dincolo de toate, consider inacceptabil să se scrie despre o carte cinstită și, în toate intențiile, serioasă, sub o titulatură de serial horror. Est modus in rebus.