Sacrificiul în creștinism

Spre deosebire de Vechiul Testament, în Noul Testament noțiunea de sacrificiu, deși nu este o abolire a sacrificiului legii celei vechi, implică noi perspective și categorii. Mântuitorul a spus că sângele Său se va vărsa pentru noi, este „sângele legii celei noi” (Matei XXVI, 28).
Moartea pe cruce a avut loc spre iertarea păcatelor oamenilor, păcate pe care Iisus le-a luat asupra Sa (Matei XXVI, 28).
Între jertfa Vechiului Testament și cea a Noului Testament există totuși câteva asemănări esențiale. În ambele cazuri se observă aspectul sensibil sau exterior, vizibil, adică ritualul sacrificiului și aspectul moral al acestui act, precum și afirmarea sentimentului de dependență față de Dumnezeu. Dacă în Vechiul Testament atenția credinciosului a fost atrasă mai ales de ritualul exterior, de sângele victimelor, în Noul Testament în centrul sacrificiului trebuie să fie dispoziția morală a credinciosului, supunerea acestuia față de Dumnezeu și dragostea față de aproapele.
Jertfa euharistică este prin excelență jertfa de ispășire. Prin această jertfă se prezintă pe altarul Bisericii, sub chipul pâinii și vinului, transformate prin lucrarea Sfântului Duh, adevăratul trup și sânge al lui Hristos.
Creștinismul a preluat ideile înalte ale sacrificiului iudaic perfectându-le. Astfel, în creștinismr cultul ajunge să fie un mijloc de îndumnezeire a celui credincios, de ridicare a creștinului ca părtaș al împărăției divine.
Este deci destul de limpede că tiparul complex al sacrificiului are în fiecare tradiție o trăsătură proprie care a evoluat din concepția despre viață și a felului în care a fost interpretată relația credincios – divinitate.