Să trăiți bine!

În urmă cu aproape 40 de ani, am scris o carte despre Cuba („Din Azore, în Antile”). Răsfoind-o acum, oftez abitir din pricina investiției de simpatie naiv direcționată; descopăr, însă, chipuri, peisaje, situații, cu posibil ecou în actualitate. Știți cum suna deviza populistă cu care Fidel Castro și-a inaugurat instalarea la Havana salutând militărește la chipiu?
„SĂ TRĂIȚI BINE!”
Nu știu dacă pur și simplu am preluat-o de la Fidel, ori am redescoperit America, seduși și noi de capacitatea mobilizatoare și virtuțile electorale ale formulei simple, directe și optimiste, adevărată chintesență a oricărui program de guvernare. La urma urmei, și românii, și papuașii, și yankeii, și eschimoșii, și rușii, și nepalezii n-așteaptă altceva de la liderii providențiali, fie ei de dreapta, fie de stânga, decât să le promită și să le asigure un trai (mai) bun.
Prin 1971, am asistat, în Piața Revoluției din Havana, la un discurs maraton al lui Fidel (peste șase ore!) în care am auzit tot ce vrei și ce nu vrei, de la condamnarea vehementă a lui Nixon la asigurarea că revoluția mondială stă mintenaș să-nceapă, dar nu s-a mai făcut apel la formula „să trăiți bine!” Ar fi venit ca nuca-n perete într-o țară în care mizeria devenise cetățean de onoare, iar gardienii revoluției, cu fotografia romanticului întârziat Che Guevara imprimată pe tricou, suprimaseră una câte una toate libertățile cetățenești.
Și președintele României observ c-a uitat îndemnul „Să trăiți bine!”, însoțit de salutul pișicher-complice schițat la prezumtiva caschetă marinărească. Cum, din toate cele se văd, trăim al naibii de bine, din ce în ce mai bine, dac-o ținem tot așa, răposa-vom de prea mult bine. Veți spune că prea departe-i Cuba de realitățile românești; hai, atunci, să-ncercăm referiri comparative cu tonusul general și cu starea economico-financiară a unor țări din bătrânul continent. Și să mai lăsăm vorbăria la o parte (apropo: cum se face că toți ”analiștii politici” aciuați în studiourile tv au musai buletin de București – n-ar interesa și opiniile vreunui arădean, ieșean, craiovean, că țara începe la km. zero din Piața Universității, dar nu se termină tot acolo?) spre a apela la cifre. Ni le oferă statisticile postate de CIA pe The World Factbook.
Să luăm, de pildă, o țară tot ortodoxă – Grecia. Analiștii americani utilizează un indicator ignorat la noi: indicele inechității sociale. Este complicat să detaliem; iată doar concluzia: acumularea marilor bogății în câteva buzunare s-a produs, în România, cu o repeziciune ce desfide toate recordurile țărilor ce au în urmă un lung răstimp de dezvoltare capitalistă. Înainte la plăcinte, la război (contribuția la îmblânzirea crizei) înapoi! Datoria publică a Greciei (internă+externă): 720 milioane euro. Datoria românilor: 112 miliarde. Exportul Greciei: 14 miliarde. Exporturile României: 29 miliarde. Importuri: 45 miliarde în Grecia, 36 țara noastră. Cheltuieli din buget: 197 miliarde în Grecia, 45,5 în România. Rezerve valutare: 32,3 miliarde în România, 2,6 miliarde în Grecia. Populație sub limita sărăciei: 2% în Grecia, 25% în România. Grecoteii cheltuiesc anual cu 33% mai mult decât încasează la buget, românii, doar cu 19%.
De unde se vede, mai întâi, că Grecia are o datorie de 7 ori mai mare decât țara noastră. România are de zece ori mai multe rezerve valutare și un export dublu. Anul acesta, Grecia are nevoie de un împrumut cifrat la 110 miliarde, care se vor adăuga la cele 710 miliarde deja datorate. Sorelele noastre latine, Spania, Portugalia, Italia, plus Irlanda au acumulat o datorie totală de 2619 miliarde euro (!) și negociază noi împrumuturi. Deci, se află nu în găleată, ci pe fundul găleții, în vreme ce noi abia ne-am muiat degețelul în cristelniță.
Cu toate acestea, nici Grecia, nici Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, nu s-au atins de pensiile bătrânilor – marea gafă politică a regimului Băsescu.
Pe ăștia nu i-o fi îndemnat nimeni „să trăiască bine”?