Să tragem linie

Sau mai bine să tragem oblonul, fiindcă riscăm să se supere Adi Mutu, deși aici nu e vorba de nicio insinuare. 2016 ne-a purtat la un turneu final, dar pe care ne dorim să-l uităm cât mai repede. Neputința aia de la ultimul meci, cu Albania, ne-a tăiat orice punte cu fotbalul modern. Dar am adus un neamț să ne învețe și noi tot nu ne lăsăm. Îi tragem bobârnace de parcă el ne-a condus pe fundul prăpastiei. Mai bine ne-ar lăsa tot pe noi, că ne scoatem singuri, de păr, ca baronul ăla mincinos de la el din țară. Tot în anul ăsta l-am petrecut și pe Daniel Prodan dintre noi, după cum am făcut-o și cu Cruijff. Nu i-a unit notorietatea, dar nici vârsta.
La nivel european, a fost paradoxalul an al lui Ronaldo. Spun asta pentru că văd fotbalul și dincolo de trofee. Zidane a reușit ceva cu adevărat excepțional, pentru Real nu mai contează dacă Ronaldo este sau nu în formă! Nu el, vedeta supremă, rezolvă acum meciurile, ci echipa. Bineînțeles, Sergio Ramos are ceva al lui, pus deoparte. Cristiano n-a fost nici la Euro vreo locomotivă pentru naționala țării sale, ba chiar în meciul ăla cu trei lufturi s-a apropiat asimptotic de ridicol. Selecționerul Fernando Santos a creat o echipă pragmatică, italienească, aproape cinică. Portugalia nu a defilat în sunet de goluri, dar alea puține au fost importante, le-a dat atunci când a trebuit – Ronaldo în semifinala cu Țara Galilor și rezerva Eder în finala cu Franța (accidentarea lui Ronaldo a avut un efect de bumerang pentru francezi). Tendința lui 2017 îl avantajează pe Ronaldo, nu trebuie decât să fie sănătos și să profite de mașinăria lui Zidane. Prin comparație, Luis Enrique pare tot mai dependent de jocul lui Messi, ceea ce se transformă într-un punct nevralgic. Dacă Neymar nu-și va ridica (și menține!) nivelul, nici 2017 nu va fi anul Barcelonei.
Ce-i mai bun, la urmă: surprizele plăcute ale lui 2016 sunt Leicester, Islanda și, cu voia dumneavoastră, Astra! La mulți ani, cele rele afar’ cu ele, cele bune în poartă să se-adune!