Să tacă!

Sărbătoarea șahistă de la Iași, transmisă sâmbătă în direct de TVR, s-a nimerit să se petreacă într-un moment aniversar: în urmă cu 90 de ani apărea, sub direcțiunea lui Mihail Sadoveanu, cea dintâi revistă românească de șah. Tot „Conu̕ Mihai” înființase, în 1923, și primul cerc de șah românesc. Vreme de 11 ani, și înainte și după 1944, autorul „Neamului Șoimăreștilor” a condus Federația Română de Șah. De unde se vede că, în binecuvântatul spațiu mioritic, încă o aventură a spiritului, de această dată șahul, are semnificative antecedente ieșene! Inventat de indieni cu multe veacuri înainte de Hristos, incitantul „sport al minții” n-a îmbătrânit, nu i s-au schimbat regulile, nu s-a demonetizat și nimeni nu și-a propus să-l îmbunătățească vreodată. Comentariul lui Sadoveanu: „Au pierit împărățiile, s-au risipit așezările oamenilor, s-au schimbat alcătuirile noroadelor, s-au primenit zeii, dar șahul a rămas. E o instituție divină. Ar părea o știință, dacă n-ar fi așa de mult joc. Pare joc, însă e mai mult decât atât. Îndrăznesc a afirma că brahmanul cel vechi a pus în jocul lui nu numai învățături pentru timpul său, ci și provocări pentru viitorime.”
Chiar o fi vorba despre un sport? Despre „sportul minții” adică? Algebra superioară n-o fi sport al minții? Federație de Algebră n-avem… Am jucat, o vreme, șah cu computerul. O fiară: bate fără milă și fără rușine. Mai poate fi substituit adversarul, în vreun sport, cu cipurile și tranzistorii computerelor? Nu, în nici unul, ceea ce ar putea duce la concluzia că șahul nu-i chiar sport. Dar, la urma urmei, această discuție nu poate duce nicăieri. Șahul a fost și rămâne o bucurie dăruită omenirii de stră-strămoși, înscriindu-se printre descoperirile fundamentale ale inteligenței, cum ar fi roata, busola, forța aburului, logaritmii. Sadoveanu îi identifică și alte nebănuite semnificații, examinând rolul și locul fiecărei piese, într-o simbolistică sui-generis. „Pionii stau înainte. Ei sunt prostimea, împinsă totdeauna la sacrificiu (…) Pionul umil, care înaintează (n.n.: pas cu pas) pe tablă și ajunge în casa a opta, devenind mare dregător, arată dreptul valorii personale, într-un timp în care noblețea afirma alte argumente. Un asemenea pion pune într-o situație tragică pe un rege de șah, spre a dovedi regelui că trebuie să-și plece fruntea în fața unei mari personalități (…) Sfetnicului de lângă părechea regală unuia îi zic nebun, alții, episcop. Într-adevăr, nebunul are viclenii și priviri piezișe, iar clericii dau lovituri ascunse. Numai împăratului i se cuvine să se folosească de ele; oamenilor de rând le sânt totdeauna vătămătoare. Turnul de șah, care exprimă forța, merge drept și dă lovituri teribile, dar e cel mai depărtat de Măria Sa, căci împăratul nu trebuie să-și folosească forța decât când a istovit celelalte mijloace…”
Și o concluzie-corolar: „Cea mai mare învățătură pe care ne-o oferă șahul este că numai cele spirituale durează.” Delicioase „regulile chibițului”, stabilite tot de Sadoveanu. Decalogul este versificat; iată distihurile: „1. Să tacă. 2. Gesturi să nu facă. 3. Orice sfat să lese. 4. Să n-atingă piese. 5. Să nu fredoneze. 6. Să n-aprecieze. 7. Să nu facă glume. 8. Să nu ne afume. 9. Să nu facă semn. 10. Să fie de lemn.”
Izvoarele istorice spun că, în zona Moldovei, șahul s-a aflat totdeauna la mare cinste. În saloanele Casei Roznovanu, îl juca îndârjit și Cneazul Potemkin, în compania grațioasei (și infidelei) soții a ambasadorului Poloniei. Cică – mai spun însemnările unor călători străini – prea cinstitele fețe boierești, silite să se „evropenizeze” renunțând la bărbi, anteriu și ișlic, mai degrabă se prefăceau a ști despre ce-i vorba, spre a fi pe placul înaltului oaspete (care, tot „uitând” să plece de la Iași, s-a întors acasă în raclă). Până când șahul i-a prins și l-au inclus, alături de nesfârșitele jocuri de cărți, în protocoalele serale cu șerbet și cafea turcească. Spre a-l uita, regăsi și iar uita. L-au repus în drepturi scriitorii; contribuția lui Sadoveanu n-ar trebui uitată. Din păcate, combatanții redutabili joacă, acum, printre nori (Ioanid Romanescu și Stelian Baboi de la Iași, Al. Căprariu de la Cluj, Laurențiu Ulici și Ion Hobană de la București…) iar noi, caracuda rămasă, nu catadicsim să punem mâna pe-o carte șah, jucând cum ne taie capul și redescoperind întâmplător, câteodată, apa caldă, America și busola… Președintele Federației Române de șah, Sorin Iacoban (nici o legătură de rudenie alta decât aceea că ne tragem amândoi din satele ascunse pe lângă dealurile Comăneștilor), a promis că, în toamnă, se vor aniversa oficial cei 90 de ani de la nașterea Revistei Române de Șah.
PS
Cât despre meciul de fotbal cu Albania, să lăsăm lucrurile să se așeze, deocamdată aplicând întâia regulă a chibițului: să tacă.