Să supraviețuiți bine!

Când mă gândesc la cum percepem noi criza economico-financară mondială și efectele ei asupra noastră, a României, îmi vine în minte bancul cu țăranul care, când a văzut pentru prima oară o girafă, a exclamat sigur pe el: “așa ceva nu există!”
Poate exagerez, dar hai să vedem totuși ce se întâmplă. Știrile despre restrângeri de activități, reduceri de bugete, blocarea de investiții angajate cu avânt în ultimii ani sunt omniprezente. În termeni simpli, care privesc marea masă a populației, asta înseamnă pierderi de locuri de muncă. Adică mai puțini bani, mai multă sărăcie.
De la muncitorul de la Dacia cu salariu de cel mult 500 de euro și cu rate la două-trei bănci până la tânărul “corporatist” de 1000 de euro care și-a luat deja casă cu ipotecă și mașină în leasing, amanetându-și viața acelorași bănci pentru vreo 30 de ani de-acum încolo, sute de mii de români stau deja cu securea falimentului de-asupra capului.
Da, numai că prea puțini dintre ei, din câte îmi dau seama uitându-mă în jur și ascult ce se mai vorbește, par să considere că lucrurile pot sta chiar atât de rău. Predomină în schimb sentimentul că “se vor rezolva ele, cumva, până la urmă”. Un soi de fatalism pe invers.
Explicația, psihologică în mare măsură, ține de modul în care ne funcționează memoria. După aproape opt ani de creștere economică, din care ultimii patru chiar la valori mult peste media europeană, asta însemnând practic creșteri constante ale veniturilor individuale, mintea noastră cere în continuare mai degrabă vești bune și pentru asta se ajută de memoria care le reține din trecut doar pe cele de aceeași natură. E mai reconfortant așa.
Dar dincolo de asta mai e și o habitudine pe care aș numi-o “culturală”. Pentru că marea majoritate dintre noi ne declarăm total dezinteresați de politică (74%, conform unui sondaj ICCV, realizat anul trecut), ceea ce înseamnă că tindem să considerăm că de marile probleme ale țării trebuie să se ocupe alții, transferăm asupra “guvernanților” și responsabilitatea asupra propriei noastre vieți. Vezi și conform aceluiași sondaj, dorința a 73 la sută dintre români de a avea “un conducător puternic, care nu-și bate capul cu Parlamentul și cu alegerile” (Cotidianul, 19 ian.2009), precum și cei 20% “convinși că viața le-ar fi mai bună sub un regim militar”. Cu alte cuvinte, precum și de bunăstare noastră și de eventualele necazuri tot cei de sus trebuie să se ocupe. La o adică și cu “o mână forte”.
Deci există soluții, pare a spune majoritatea românilor. Hai să vedem acum și care ar fi astea, spuse chiar de guvernanți. Din păcate, și aici am o veste proastă. În celebra de-acum intervenție a președintelui Traian Băsescu la un simpozion organizat de o asociație a patronatului român, dedicată soluțiilor anticriză, șeful statului a identificat o singură ieșire: banii pe care ar urma să-i primim în anii următori de la Uniunea Europeană. Nu investiții străine, că nu mai sunt. Dimpotrivă, mare parte din cele angajate deja sunt blocate.
Economia mondială e în criză și băncile sau fondurile de investiții nu doar că nu mai acordă ușor credite, dar marea lor preocupare acum e cum să și le recupereze pe cele deja angajate. Exporturile scad dramatic, deficitul comercial crește. Prin urmare, spune președintele, singurii bani care ar mai putea intra în economie cu un oarecare efect sunt fondurile neramburasabile de la UE.
Numai că și aici e o problemă pentru că ne aflăm într-un cerc vicios. Pentru a accesa aceste fonduri, firmele trebuie să participe cu o parte din propriii bani. Bani care se împuținează de la o zi la alta. Iar la cum merg procedurile de finanțare, există riscul ca puține firme să fie dispuse să se angajeze în proiecte în care trebuie să bage bani pe care apoi să se chinuie să-i recupereze. Dar e totuși singura soluție cât de cât viabilă.
În rest, Dumnezeu cu mila, ar spune românul, cât se poate de religios de altfel conform aceluiași sondaj de care vorbeam mai sus. Ne bat, la acest capitol, doar câteva țări, printre care și Irakul.