Obișnuiesc să trec din când în când prin legendara crâșmă „Bolta Rece” din Iași; dar o fac mai mult ca să calc și eu pe urmele lui Ion Creangă și Mihai Eminescu, decât ca să beau, să înfulec și să petrec cu lăutarii. Totuși, până acum câteva zile, n-am avut curiozitatea de a răsfoi cartea de onoare a acestei instituții, așa că abia acum am dat de rândurile și semnăturile lui Ion Cristoiu, Adrian Severin, dinamovistul Cristian Borcea, Laszlo Bölöni, Mircea Diaconu, Irina Loghin ori Grigore Vieru.
Pe toți aceștia nu i-a lăsat inima să plece, fără a-și nota impresiile lăsate de acest loc de zăbavă, inaugurat în anul 1786. Scrisul lor, tremurat mai mult sau mai puțin, atestă că s-au servit gospodărește din tratamentul lichid al așezământului, căruia nu degeaba i se mai spune, încă din celelalte secole, „Universitas vinorum”.
Într-adevăr, în acest local, diferența (am pomenit câțiva oameni din fotbal, ne exprimăm și noi ca fotbaliștii) o fac vinurile, în special bătrânul infanterist „Cotnari”, a cărui înaintare este sprijinită de un taraf care-ți cântă pe flancurile mesei, făcându-te să nu-ți pese că o „grasă” din anul 1979 costă 200 de lei, o surată din 1989 – 160 de lei, iar o „fetească” din 1994 – 100 de lei.
La plecare, fiecare mușteriu urcă scările cu pas ușor, de balerină, poate și pentru că pudibonderia – care prin definiție trage greu la cântar – rămâne lepădată undeva prin hrubele cârciumii. A se vedea, în acest sens, exemplul scriitorului Ștefan Agopian – cunoscut mai cu seamă din paginile revistei „Academia Cațavencu”- care, cu pana muiată într-o călimară plină de Cotnari, a scris, în aceeași carte de onoare de la „Bolta Rece”: „Mă bucur că am stat cu curul pe scaunul virtual al lui Ion Creangă.”
Da, e un lucru magic să stai cu curul pe locul lui Ion Creangă. Poate că din cauza asta, la „Bolta rece”, nimeni nu face hemoroizi.
