Să răbdăm cu bucurie necazurile, căci Dumnezeu ne iubește

De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceții virtuoși să fie încercați cu lipsirea de bunurile materiale și să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupești, precum Iov, să fie aruncați în sărăcie și în primejdia de a fi uciși de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate. Căci nu este cu putință ca atunci când pășim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri și situații neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli și osteneli, desigur, atunci când iubim viața trăită în virtute. Omul care își petrece viața sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu.
Dacă însă va păși pe drumul virtuții și va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulți alții care fac aceeași nevoință, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuții, ci dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, și să mulțumească lui Dumnezeu pentru acest mare dar.
Să-I mulțumească încă și pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui și că s-a făcut părtaș pătimirilor Prorocilor, Apostolilor și tuturor Sfinților, care au îndurat necazurile fără să părăsească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduința lui Dumnezeu nu este cu putință să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeiești. Nu este cu putință ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce dorește să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Și aceasta, pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreția virtuții, căci, pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu, nu poate singur să se dea pe sine necazurilor și, mai mult, să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturisește și Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numește această harismă, zicând: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29). Și așa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: „Dar de veți și pătimi pentru dreptate, fericiți veți fi… întrucât sunteți părtași patimilor lui Hristos” (I Petru 3, 14; 4, 13). Așadar, nu este bine să te bucuri când toate îți merg bine, iar în necazuri să te posomorăști și să cugeti că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii și din generație în generație oamenii pășesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce și prin răstignirea și omorârea patimilor. De unde însă ți-a venit aceasta, adică să nu dorești necazurile? Află, deci că, dacă cugeți astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să pășești pe urmele sfinților, ci voiești să mergi pe o altă cale, a ta, și să pășești pe ea fără să pătimești nimic.
Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Știm unde sfârșește calea odihnei și a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce I s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fără grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândirea virtuților. Dar și din aceasta înțelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.
Pe cei care își petrec viața îndurând ispite, niciodată dumnezeiasca Pronie nu-i lasă să cadă în mâinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă și sărută cu smerenie picioarele fraților, le acoperă greșelile ca și cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijească de virtute și face aceasta în mod conștient, dar în același timp vrea să pășească pe calea virtuții, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepții nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar și fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dumnezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dumnezeu, atât în această viață, cât și în cea viitoare, care nu are sfârșit. Amin.
(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, revizuită, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 12-16, sursa: Doxologia.ro)