Ca microbist, aș fi nespus de bucuros dacă, la sfârșitul acestui campionat național de fotbal, locul I în prima ligă ar fi ocupat de o echipă din afara Bucureștiului. Adică, dacă titlul de campioană națională ar pleca, după mulți ani, din București. Mi-aș dori ca, în această ediție, campioană să fie CFR Cluj sau Poli Timișoara, echipe la care s-a investit mult și cu cap (mai ales la Cluj). Nu sunt fan al nici uneia din aceste două echipe. Au trecut ani buni de când mă perpeleam la fiecare meci internațional de fotbal. Sunt suporter al tuturor echipelor românești în cupele europene, dar nu îmi mai sare inima din piept, ca odinioară, de bucurie sau de necaz, după o victorie respectiv un eșec. Trăiesc cu adevărat doar meciurile echipei naționale. Acolo unde nu se joacă pentru gloria lui Gigi, ci pentru gloria unei întregi țări. Restul sunt afaceri. La echipele de club, rar se mai vede pasiunea, se joacă doar pentru bani. Pentru mulți bani. Nu e nimic rău în asta, viața de fotbalist e scurtă și e firesc ca jucătorii să fie plătiți foarte bine atunci când evoluează pe gazon. Dar, la fel de firesc, aștept și eu, ca microbist, să-i văd pe fotbaliștii români cum mănâncă pământul, mai ales atunci când joacă pe prime de 50.000 sau 100.000 de euro. Nu au pasiune? Atunci, măcar să văd dăruirea. E mai bun adversarul, mai talentat? Asta e, nici o supărare, dar să am măcar satisfacția că jucătorul nostru își dă viața pe teren. Pune osul, aleargă după fiecare minge, suferă și se chinuiește. Din păcate, meciurile din acest sezon al cupelor europene ne-au arătat niște jucători apatici și puțin cam blegi, cel puțin în cazurile echipelor Steaua și Dinamo.
De vreo 50 de ani încoace, tot ce are mai bun fotbalul românesc este dus la București. În perioada interbelică, Capitala a dat fotbaliști mari. E suficient să-i menționăm doar pe Titus Ozon și Gheorghe Constantin. Dar, după război, în afară de Marcel Răducanu, Costică Ștefănescu și Dan Petrescu, nu știu vreun alt fotbalist mare din București. E posibil să greșesc, poate îmi scapă câțiva. Oricum, nu sunt mulți. Restul marilor fotbaliști români sunt din provincie. Cei mai buni jucători ai echipelor bucureștene de astăzi sunt din provincie. Fără provincie, fotbalul bucureștean ar fi nul. Și atunci, de ce atâta lipsă de respect pentru provincie? Pentru că asta mă deranjează. Pentru cei mai mulți bucureșteni, „Bucale” e centrul Universului. Fără „Bucale”, restul țării ar muri de foame. Fără „Bucale” nu am avea succese în cupele europene.
Au majoritatea bucureștenilor (nu toți, evident) o aroganță, ceva de speriat. Și, culmea, mulți dintre ei sunt din provincie, ajunși mari domni în Capitală. De asta îmi doresc ca, cel puțin prin fotbal, provincia să dea o palmă zdravănă „miticilor”. Campionatul acesta și mulți ani de acum încolo. Ceea ce ar fi cel mai crâncen pentru „miticii” microbiști ar fi ca titlul să fie luat de o echipă din Moldova. Asta ar fi umilința supremă. Căci, după cum probabil știți, pentru „mitici”, Moldova e un fel de anexă, un balast care nu are nici o utilitate. Nu cred că, acum, Vasluiul are forța necesară pentru a se bate la titlu. Dar, dacă se continuă munca și investițiile la această echipă, cine știe ce va fi peste câțiva ani? Așa că, după cum spuneam, rămâne CFR Cluj și Poli Timișoara. Nu Unirea Urziceni, pe care o simt prea aproape de București, și la propriu și la figurat. Pentru orgoliul unui provincial, țin pumnii strânși pentru CFR Cluj și Poli Timișoara.
