Să nu vorbim între noi în biserică, ci doar cu Dumnezeu!

Observăm de foarte multe ori, preoți și credincioși, că în comportamentul fraților noștri, care stau împreună cu noi la rugăciune în lăcașul Bisericii, și-au făcut loc unele obișnuințe nesănătoase, care nu le folosesc nici lor, nici celor ce stau în jurul lor în Sfânta Biserică.
Cea mai vizibilă și deranjantă este vorbăria de care unii credincioși dau dovadă atunci când intră în sfântul lăcaș, distrăgându-le astfel atenția celor care stau la rugăciune.
Aceasta vădește nefundamentarea deplină în tainele credinței, o mare superficialitate și în cele din urmă lipsa de respect și de iubire creștină față de fratele lor care caută să-și liniștească mintea și inima în rugăciune. Ei se fac, cel mai adesea, prilej de împrăștiere, distrăgându-le atenția cu tot felul de lucruri și observații neimportante, ceea ce nu-și are rostul în timpul rugăciunii, neaducând nici un folos duhovnicesc, nici celui pe care-l deranjează, nici celui pe care-l provoacă într-un fel sau altul, printr-o discuție banală.
Rugăciunea nu este altceva decât convorbirea noastră tainică cu Dumnezeu
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre necuviința cu care creștinii stau de cele mai multe ori în Biserică, la rugăciune, următoarele: „În ceasul în care îți vorbește Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuție în șoaptă, despre lucruri nefolositoare…; aceasta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greșeală mică… Să presupunem că discuți cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Și în timp ce acesta îți vorbește, tu întorci capul cu nepăsare și începi să discuți cu altcineva. Cel cu care vorbești nu va fi jignit de această necuviință a ta?… Dumnezeu însă este jignit în fiecare zi… nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toți și ne îngăduie cu îndelungă răbdare”.
Nu își au rostul, din această perspectivă, nici un fel de observații sau vorbe, chiar dintre cele aparent pozitive, cum ar fi schimbarea unei impresii privitoare la frumusețea slujbei, a cântării sau a predicii care se rostește. Aceasta pentru că șederea în biserică este în modul cel mai real ședere în prezența lui Dumnezeu, iar rugăciunea nu este altceva decât convorbirea noastră tainică cu Dumnezeu, pe care L-am întâlnit în slujbă. Or, în prezența lui Dumnezeu și în dialogul tainic cu Acesta prin rugăciune, nu mai este loc pentru nici un cuvânt sau gând lumesc, căci trebuie ca în biserică „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, așa cum ne îndeamnă și textul Heruvicului din cadrul Sfintei Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în acest sens: „Gândește-te, omule, în fața cui stai în ceasul slujbei și împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cerești. Dă-ți seama cu cine psalmodiezi și te rogi. Ca să-ți revii e de-ajuns să-ți aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali”.
Lipsă de respect față de Dumnezeu
A vorbi cu cel de lângă noi în timpul rugăciunii din biserică vădește astfel nu numai lipsă de respect pentru acesta, ci în primul rând lipsă de respect față de Dumnezeu, în prezența căruia stăm în Biserică și a cărui „ureche” este plecată spre a asculta rugăciunea și mulțumirea noastră, în timp ce mintea noastră este încărcată de griji lumești.
Păstrarea liniștii în biserică nu vizează numai timpul în care în lăcașul Bisericii se săvârșesc Sfintele Slujbe, ci și orice alt moment din timpul zilei, chiar și momentele în care nu se săvârșesc sfintele slujbe, pentru că și în aceste momente de tăcere, unii credincioși doresc să intre în Biserică, să se închine, să se roage, să se liniștească, și de aceea dragostea noastră față de ei trebuie să ne îndemne la tăcere și respect.
În concluzie, locașul Bisericii rămâne loc tainic de regăsire a noastră în tăcere și în rugăciune, loc tainic al întâlnirii noastre reale cu Dumnezeu.
(pr. lect. dr. Lucian FARCAȘIU, sursa: www.ziarullumina.ro)