Să nu ucizi – derogări

Să nu ucizi! Porunca a șasea a primit, în timp, „instrucțiuni de utilizare” ce-i limitează autoritatea, fiind îngăduite uciderile în războaie, precum și cele decise de instanțele judecătorești. Papa, în declarația de la Assisi, spune răspicat că „Pacea e sfântă, nu războiul” și „nici o formă de violență nu reprezintă adevărata natură a religiei”. Dar poate omenirea șterge cu buretele uitării oribila pată ce-i maculează istoria – Inchiziția? Oficial înființată de Papa Gregor IX în 1231 și desființată, formal, abia în 1908, de Pius X, Inchiziția a ucis și torturat „în numele Domnului” sute de mii de năpăstuiți. Subterfugiul cu trecerea hotărârii ultime în sarcina „brațului secular”, a puterii civile adică, nu înșală pe nimeni, decizia aparținând totdeauna tribunalului clerical. S-ar putea spune că, dacă a trecut aproape un mileniu și altul este orizontul intelectual al umanității, alta poziția bisericii în stat, cu totul altul statutul individului în comunitate, ce rost poate avea raportarea unei declarații papale din 2016 la tristele realități de la 1200? Ar putea avea, fiindcă Vaticanul n-a găsit nici până acum curajul să condamne Inchiziția. Va fi existând, probabil, o motivație ascunsă, însă ezitările în detașarea de ororile lui Torquemada & comp. pot afecta și-n veacul XXI credibilitatea oricărei luări de poziție privind „adevărata natură a religiei”.
Întâmplarea a făcut să citesc una după alta două cărți apărute recent, „ISIS, armata jihadului”, de M. Weiss și H. Hassan, și „Călăul credincios”, de J.H. Harrington, amândouă punând în discuție posibila relație religie-crimă. Mai actuală ca oricând, câtă vreme „Allah akbar!” precede cu intenții justificatoare gestul ucigaș în toate colțurile lumii. Șeicul cvasianalfabet Al-Zarqawi, important lider ISIS, este cel care a deschis drumul oribilelor decapitări televizate, el însuși retezând „în direct” gâtul antreprenorului american Berg. A făcut-o cu toată convingerea, în numele Islamului, „religie a păcii” și în aplauzele presei saudite: „O, șeic al ucigașilor (n.n.: în alte traduceri, „șeic al măcelarilor”) Abu Musad al-Zarqawi, urmează-ți în continuarea calea dreaptă, cu ajutorul lui Allah, călăuzit de Allah!”
Religiozitatea convertită în fanatism îl determina pe Zarqawi să acopere ecranul televizorului când asculta știrile (Coranul nu îngăduie să vezi chipul femeii fără feregea), dar nu-l oprea ca, în același timp, să violeze sclava sexuală răpită din teritoriile yazidite. A ucis în neștire și-n modul cel mai barbar nu numai creștini europeni și americani, ci și mii de coreligionari, totul în numele lui Allah! Până a fost la rându-i ucis – de o bombă americană ghidată prin satelit. (Poate nu-i lipsit de interes să notăm și faptul că două treimi din armata ISIS este alcătuită din luptători veniți de pretutindeni, inclusiv din occidentul european!) Sub oblăduirea fie și doar teoretică a primei „derogări” (legitimitatea uciderii în război) de la porunca a șasea, ce-și are un anume corespondent și-n Coran, ISIS practică asasinarea colectivă, oarbă, a inocenților, tortura, lapidarea, atentatul sinucigaș, reînviind tenebroase tare ale veacurilor întunecate, în numele unei „religii a păcii”… aptă să legitimeze crima!
Cea de a doua portiță de ocolirea a Poruncii a șasea, prin care se acceptă execuția ca act de necesar ecarisaj social, aduce cu sine, în perioada Renașterii și a Reformei, o marcată schimbare de atitudine în înțelegerea actului de justiție și a pedepsei. „Călăul credincios”, autodidactul Franz Schmidt, ține un Jurnal început în 1573 („iată, în continuare, persoanele pe care le-am executat…” – este vorba despre tâlhari la drumul mare, violatori, paricizi ș.a.). Călăul orașului Nürenberg, „cu toate că a fost autorul atâtor violențe abominabile, acest om, un spirit religios autentic, pare că nu se îndoiește niciodată de credința în iertare și de faptul că cei care o caută se izbăvesc”. Poate și cu apăsarea amintirii sumbrei Inchiziții, biserica îi interzice călăului Schmidt să-i calce pragul, nu-i botează copiii, iar concetățenii îl izolează, oprindu-i intrarea la băile publice, în cârciumi, în clădirea primăriei, deși – ciudată și neașteptată informație! – călăul era în același timp și felcerul orașului! Lectura acestei cărți echivalează cu o incursiune într-o lume a ororii ce începea tot mai mult să-și clatine temeiurile, în pofida faptului că orizontul recunoașterii unor cât de fragile drepturi ale omului nici nu se întrezărea.
Cu atât mai greu de înțeles, în luminatul veac XXI, păstrarea pedepsei capitale în 58 de țări ale lumii, inclusiv într-o federație ce se vrea marcă a democrației – SUA. Dar, cine știe, poate, cândva, se va ajunge la respectarea poruncii a șasea, cum ne place s-o spunem pe latinește, „in integrum”.