Dumnezeu cunoaște inima celor care se roagă. Așadar – va spune cineva – ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu știe El de ce avem trebuință? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaște, într-adevăr, ceea ce ne trebuie și ne procură din belșug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, și, fiindcă este bun, plouă și peste cei buni și peste cei nedrepți și face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni, și înainte ca să le cerem noi; totuși, credința și faptele virtuții și împărăția cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală și cu multă stăruință. Pentru că se cuvine ca mai întâi să le dorești și după aceea să le ceri în mod sincer, cu credință și răbdare, oferind toate puterile tale, și în nici un caz să nu fii acuzat de conștiința proprie ca cerând fie cu neglijență, fie cu lenevie; și atunci vei primi când va vrea Domnul; pentru că El știe mai bine cele ce-i sunt de folos omului. Și poate pentru aceasta amână să împlinească cererea ta, gândind la sârguința ta către El și ca să cunoști ce importanță are darul lui Dumnezeu și să păzești cu frică ce ți s-a dat. Pentru că orice dobândește cineva cu trudă multă, se îngrijește că să-l păzească, pentru ca nu cumva, pierzându-l, să piardă astfel și osteneala lui mare și, disprețuind darul lui Dumnezeu, să devină nevrednic de viață veșnică. Căci ce ar fi folosit Solomon dacă ar fi luat cu ușurință darul înțelepciunii și l-ar fi pierdut?
Așadar, să nu-ți pierzi curajul dacă nu ți se va împlini îndată cererea ta. Căci dacă Stăpânul cel bun ar ști că, primind îndată darul, nu-l vei pierde, ar fi gata să ți-l procure chiar înainte de a-l cere. Acum, însă, procedează așa (amână) din grijă față de tine. Căci dacă cel care a primit un talant și l-a păstrat întreg a fost condamnat pentru că n-a câștigat nimic cu el, cu cât mai mult va fi pedepsit cel care l-a pierdut. Știind acestea, că mai curând sau mai târziu o să primim (totuși), să rămânem mereu mulțumitori Domnului, pentru că toate câte le face Stăpânul, pentru mântuirea noastră le rânduiește; numai să nu ne descurajăm și să încetăm să cerem. Căci pentru aceasta a spus Domnul parabola despre văduvă, care cu perseverența ei l-a înduplecat pe judecătorul nedrept; pentru ca și noi, prin stăruința necurmată, să primim cele cerute de noi. Căci prin aceasta se vădește și credința, și dragostea noastră față de Dumnezeu, când, și fără să se împlinească îndată cererea noastră, continuăm să-I mulțumim. Așadar, să-I mulțumim fără încetare, ca să ne învrednicim să dobândim bunurile Lui veșnice, pentru că Lui I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice)
