„Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!”

Această zicală poate fi auzită uneori printre creștinii noștri și cineva chiar mi-a propus să scriu despre ea. Poate s-a crezut că această temă îmi este incomodă, întrucât și eu fac parte din tagma preoțească; dar nu trebuie generalizat, și cu ce este adevărat de recunoscut nu voi scuza pe nimeni, ci voi explica ce se poate. Dar eu mai cred că această zicală e cu temei să se audă uneori chiar ca o vorbă bătrânească înțeleaptă.
Este adevărat că ar fi de dorit ca popa – preotul – să se comporte în viață, între credincioși și în familie, în așa fel încât să se poată spune: „Să faci și ce face popa, și ce zice/învață popa!”. Și referindu-mă la zicala din titlu, că ar putea fi socotită și înțeleaptă, parcă aud un om cu bună judecată zicând: Apoi, tot ce zice/învață popa nu poate să fie decât de bine, nu învață pe nimeni de rău; iar dacă uneori și el greșește, deci nu face ce-i învață pe alții, să nu uităm că și el este tot om supus greșelii și va da și el seamă ca și noi înaintea lui Dumnezeu; și-apoi cine ne-a pus pe noi, greșiți ca și el, să-i fim judecători? Bun ori rău, vrednic sau nevrednic, el este sluga – unsul – lui Dumnezeu; și dacă Dumnezeu îl rabdă așa cum e (tot așa cum ne suportă și pe noi, toți păcătoșii), de ce nu-l suportăm și noi, oamenii? Că doar nu ne obligă nimeni să facem greșelile pe care le face el. Și apoi, să nu credeți că la judecata cea mare a lui Dumnezeu ne vom putea scuza spunând: „Doamne, am făcut păcatul acesta pentru că și popa îl făcea”. Dumnezeu ne va răspunde: „Lasă-l pe popa, că-l judec Eu ca și pe tine! Cine te-a pus pe tine judecător peste unsul Meu?! Eu vă judec pe toți; nu v-am pus Eu să vă judecați unul pe altul. Eu am spus deja demult, prin gura proorocului Meu, că cine se atinge de unșii Mei, se atinge de lumina ochilor Mei. Preoții sunt urmașii apostolilor Mei, sunt unșii Mei, și chiar între apostoli am avut un prieten care M-a trădat și căruia i-aș fi dat iertarea, dacă Mi-o cerea și se căia. Dacă acesta a făcut exemplu rău, cine va obliga să vă puneți ștreangul de gât? Nu va rămâne exemplul bun al celor 11 apostoli rămași credincioși Mie și învățăturii Mele, și care și-au dat și viața pentru Mine și Evanghelie? Apostolii, când i-am hirotonit după Înviere, suflând peste ei Duhul Sfânt, au preluat dregătoria preoției Mele arhierești cu cele trei misiuni: învățătoare, sfințitoare și împărătească-proorocească, de conducere a sufletelor. Până atunci, misiunea învățării Legii o aveau cărturarii și fariseii, iar preoții misiunea sfințitoare; dar eu le-am dat toate apostolilor Mei și urmașilor lor, când i-am trimis la propovăduire: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi; mergeți și propovăduiți Evanghelia la toată lumea… Și le-am precizat: Cel ce va FACE și va învăța așa pe oameni, mare se va chema în împărăția lui Dumnezeu… Deci să facă ei mai întâi ceea ce urmează să învețe apoi. Când învățăm pe pământ, le spuneam (între altele) mulțimilor și ucenicilor Mei: Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, făceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac (Matei 23, 1-3)”.
Cea mai multă lume vede numai pe omul din popă, adică omenescul; nu vede și pe preotul din popă, preoția, care este dumnezeiască și pe care n-o desființează și n-o umbrește nevrednicia – păcatele – preotului
Deci iată că zicala/învățătura din titlul acestui articol a zis-o Domnul Hristos cu aproape doua mii de ani mai înainte de a o zice lumea de azi; căci este foarte adevărat că este mult mai ușor să zici cu vorba decât să faci cu fapta cele bune. M-aș bucura să se rețină faptul că Mântuitorul nu scutește, nu păsuiește de la împlinirea cu fapta pe cei ce primesc învățătura; ci precizează, poruncind: „Păziți-le și făceți-le!”, chiar dacă ei, învățătorii, nu le fac. Cea mai multă lume însă vede numai pe omul din popă, adică omenescul; nu vede și pe preotul din popă, preoția, care este dumnezeiască și pe care n-o desființează și n-o umbrește nevrednicia – păcatele – preotului.
Aici, în misiunea sfințitoare, în slujirea Sfintelor Taine, chiar de-ar vrea cineva să facă ce face popa, nu-i este cu putință, pentru că nu numai oamenilor, ci nici îngerilor nu le este cu putință, ci stau cu frică și cu cutremur în preajma preotului slujitor. Dar slavă Domnului că avem încă mulți preoți, mai mult sau mai puțin la înălțimea chemării lor, după talanții primiți; iar cei care, ce-i drept puțini, nu corespund sacerdoțiului preoțesc, dintre aceștia majoritatea au intrat în cler – în preoție – fără chemare, n-au avut în primul rând cei șapte ani de acasă, n-au avut o educație creștină din familie; unii n-au reușit la alte școli și părinții au zis: „Hai să-l dăm la seminar, că și ca popă câștigă bine!”; au crezut preoția ca o meserie pentru câștigarea existenței, nu ceea ce este ea în realitate: o misiune sfântă – dumnezeiască, un apostolat de mare răspundere înaintea lui Dumnezeu și pentru oameni.
Cu mulți ani în urmă, mă aflam într-o autogară. Oamenii, ieșiți din fabrică, așteptau grupuri-grupuri să tragă autobuzul-navetă la peron. Probabil, văzându-mă pe mine, față preoțească, s-au așternut în discuții, unii lăudând, alții criticând pe preotul lor din sat. După un timp, un cetățean care se apropia de vârsta a treia, care tăcuse până atunci, se ridică de pe bancă și, intrând în mijlocul lor, zice: „Ia ascultați, măi băieți, v-ați apucat voi să faceți pe grozavii, să vă criticați preotul? De ce-i cereți omului ceea ce n-are sau ceea ce n-a primit la timp? Ce, este picat din cer, mă? Este extraterestru? Nu este doar fiul satului? Îi cereți să fie un sfânt, când el n-a primit nici cea mai elementară educație în familie? Pe ta-su nu l-am văzut la biserica decât o singură dată acu 10-12 ani, la înmormântarea lui soru-sa; când sta la masa, nici cruce nu-și face, spun oamenii la care merge la lucru; fumează ca un șarpe, înjură ca un birjar, se îmbată și face numai scandaluri prin sat. Și vreți că fi-su – popa – să fie mai de treabă, când și el fuma și se îmbăta înainte de a intra la seminar, și pe la biserică nu-l vedeai, ca și pe ta-su? Mă mir cum l-or fi primit popii aia de la seminar, când a dat examen, sau cum de nu l-or fi exmatriculat! Dar cred că și pe acolo e tot cu pile și cu plicul. Și acum este de vină Biserica – credința, nu? Iată, ceea ce a dat societatea, aceia are; este doar produsul satului nostru. Așa ne trebuie…
Între timp, sosește autobuzul lor și, mișcându-se călătorii ca să urce, cetățeanul care vorbise cu buna judecată mă zărește, își pleacă puțin capul, ridicându-și căciula, și-mi zice: „Sărut mâna, părinte!”. Eu îi răspund și, apropiindu-mă, îi strâng mâna, îl sărut pe frunte, îi binecuvântez și-i spun: „Mă bucur și te felicit, că ai vorbit ca un om înțelept. Dumnezeu să-ți ajute”.
„Nu zic să ia drumul mănăstirii, să se călugărească, căci nu numai călugării se mântuiesc, ci să trăiască o viață creștină autentică…”
În cele ce urmează, n-aș vrea să creadă cineva că am o părere prea bună despre mine, deci că mă supraestimez, dar trecând totuși peste modestie, în ce mă privește personal, cu darul lui Dumnezeu, m-aș bucura să facă și alții, cât mai mulți, ceea ce am făcut și fac eu, și ce zic / învăț eu, de o jumătate de secol. Nu zic să ia drumul mănăstirii, să se călugărească, căci nu numai călugării se mântuiesc, ci să trăiască o viață creștină autentică, să se identifice sincer și faptic cu învățătura Evangheliei. Am făcut această cutezătoare afirmație gândindu-mă la Sf. Apostol Pavel, care ajungând până la așa sfințenie vieții că a fost răpit până la al treilea cer, se smerea pe sine, socotindu-se o stârpitură, un născut fără de vreme, și, recunoscând că „numai cu darul lui Dumnezeu sunt ce sunt”, spunea adeseori credincioșilor: „Fiți următori mie, precum și eu lui Hristos”.
(Arhim. Gavriil Stoica, Mănăstirea Zamfira)