Am sesizat ici și colo în ziare încercări de a face un soi de Robin Hood din banditul interbelic Coroiu, care-și desfășura activitatea mai ales în județul vecin Botoșani. Folclorul nostru susține despre Coroiu că a înființat un fel de fisc haiducesc, prin care-i taxa pe bogați ca să le dea săracilor, că era drept și curajos, că datorită minții sale ascuțite ieșea din orice încercuire a poterii etc.
Enormități! Romantism de două parale! Coroiu nu scăpa de poteră pentru că era vreo somitate în ale haiduciei, ci pentru că mituia în stânga și în dreapta un sistem polițienesc și judecătoresc care funcționa pe atunci în România la fel ca acum și la fel ca peste două mii de ani de acum încolo.
Dar să vedem cum îl descrie pe Coroiu unul din marii reporteri ai României interbelice, Felix Brunea-Fox, într-un reportaj din ziarul „Dimineața”: „ Coroi, în timp ce județul era împănat de poteră, rupea cercul, se ducea unde vroia, călătorea, vizita Capitala, își încerca norocul la cazinourile din Sinaia, trata cu alți indivizi de teapa lui la Brașov și la Câmpina, făcea chef la Iași și se întorcea la Botoșani să se gugiulească drăgăstos cu ibovnicele. Cum se face că n-a fost prins? Să admitem zvonurile privitoare la misterioasa îmbogățire a unor jandarmi?”
Până la urmă, Coroiu a fost găbjit, dar numai după ce a trimis pe lumea cealaltă un jandarm și un polițist. Excelent prilej pentru a fi transformat de legionari într-un erou de tip nou. Tot Felix Brunea-Fox ne povestește despre procesul care a avut loc în 1936, la Bacău: „Coroiu purta la butonieră o zvastică, exulta, apărarea lui era susținută de crema cuzistă a baroului local, care îl transformase din tâlhar și ucigaș în cruciat al legionarismului neprihănit.”
Nu cred că e corect ca fiecare bandit la drumul mare să fie îmbălsămat de folclor cu ajutorul baladelor și legendelor populare. Ne putem aștepta să aflăm peste ani și ani de isprăvile haiducilor Nuțu Cămătaru, Ghenosu sau Miron Cozma.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.