Să nu cerem de la copii ceea ce nici noi nu putem împlini

Dacă suntem nemulțumiți că partenerul și copiii noștri nu primesc, nu acceptă să intre pe drumul Domnului, să intre în Biserică și să facă ce dorește Dumnezeu, dacă ne supărăm că n-o fac sau sunt mai înceți în această problemă, ajunge să ne gândim mai întâi la viteza cu care împlinim noi voia lui Dumnezeu. Suntem așa de grabnic împlinitori a tot ceea ce ne cere Domnul? Nu, dar ne străduim, uneori trec ani întregi până reușim să îndreptăm ceva, și aceasta cu multă greutate.
Și atunci cum de cerem de la ceilalți să împlinească ușor și cu multă dăruire cuvintele noastre, dacă noi nu împlinim cuvintele lui Dumnezeu, cuvinte dumnezeiești, nu omenești? Avem deseori așteptări exagerate, o grabă, și greșim considerând că trebuie să avem de la început ceea ce vrem să dobândim la final. Altceva este ținta, și altceva este calea către ea. Una e începutul, și alta, capătul drumului. Ne purtăm ca și cum am dobândit ceea ce ne dorim.
De exemplu, un sfânt care a ajuns la capătul drumului poate într-adevăr să nu se mânie niciodată, să fi dobândit o asemenea blândețe și să nu se mai mânie în adâncul său pentru nimic. Deoarece aceasta este ținta, despre care și noi zicem: bine este să îndepărtăm mânia din noi. De multe ori suntem tensionați, neliniștiți, deoarece nu reușim de la început, crezând noi că așa trebuie. Și atunci ce le spunem copiilor cu cuvintele sau cu faptele noastre? Mânia sau furia sunt interzise. Deoarece aparții unei familii creștine nu ai voie să te mânii. Sunt interzise anumite fapte sau atitudini negative, cele mai obișnuite fiind mânia, furia, ura, invidia. Sunt însă momente în care copiii simt invidie față de frații lor sau față de noi, de părinți. De multe ori, din cauze reale, din cauza nedreptăților la care sunt supuși.
În multe familii creștine sunt interzise sentimentele neplăcute. Orice doare și deranjează este un sentiment neplăcut, mai ales când este provocat de celălalt. Dar este o stare omenească, care ni se întâmplă și nouă. Oare noi, care suntem cu mult mai maturi decât copiii noștri, nu avem momente cu sentimente neplăcute, nepotrivite? Nu le putem interzice copiilor nici cu cuvântul, nici cu fapta. Deoarece cu cuvântul putem zice da, este firesc să se mânie copilul, dar cu comportamentul arătăm că nu îngăduim asta. Atunci când copilul are o asemenea purtare ne împotrivim cu putere. Am văzut mulți copii care au dobândit probleme psihice din cauza acestei interdicții a sentimentelor rele, negative. Aceste sentimente se infiltrează și cu trecerea timpului pot genera afecțiuni psihice.
Rezolvarea nu este, precum am putea crede, să trecem în altă extremă, în care fiecare să-și arate trăirile rele, fără limită, fără nici o regulă. În acest fel nu vom putea avansa în comuniunea familiei. Nu ne va ajuta deloc duhovnicește. Înainte ca în educația copiilor noștri să controlăm, să discernem între sentimentele neplăcute și rele, va trebui să recunoaștem în prealabil că acestea există, că este firesc într-o măsură să existe. Când copilul a fost nedreptățit sau i se pare că a fost nedreptățit se înfurie. Asta trebuie recunoscut ca o caracteristică firească a fiecărui om, pentru a putea urca apoi la o îndreptare, la o preschimbare a sufletului omenesc. Dacă nu vom recunoaște ceea ce ni se întâmplă, nu putem nici să schimbăm.
Îmi amintesc o frază pe care am citit-o și care m-a impresionat prin limpezimea sa. Se spune că de multe ori ne grăbim să devenim sfinți, fără ca mai întâi să devenim oameni. Și cred că are o mare legătură cu tema noastră. E necesar să se recunoască acele trepte omenești prin care trebuie să treacă dezvoltarea fiecărui copil și a fiecărui om, pentru a crește la nivelurile superioare pe care le numim viață duhovnicească, după voia lui Dumnezeu. Desigur, de multe ori situația aceasta exprimă slăbiciunea proprie, neputința noastră, neputința de a accepta sentimentele negative pe care le trăiește copilul.
(Doxologia.ro)